Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În august 1989 se împlineau cinci ani de la instituirea Zilei brigadierului. Iniţiativa era trecută, fireşte, în contul lui Nicolae Ceauşescu. "Ziua brigadierilor, intrată în tradiţia democrată a întregului nostru popor, scrie Informaţia Bucureştiului, semnifică unanima recunoaştere a contribuţiei tinerei generaţii la tot ceea ce am înfăptuit şi înfăptuim în timpul tânăr al României de azi."
La începutul verii lui 1984, în cadru festiv, era inaugurată o nouă lucrare de infrastructură - Canalul Dunăre-Marea Neagră. Parte din lucrări fuseseră făcute de tinerii utecişti, elevi şi studenţi. Canalul din vremea lui Ceauşescu jucase şi rol de "şantier naţional al tineretului", cântat ca atare de propagandă. După trei luni de la inaugurare, efortul tinerilor şi-a găsit încă o dată răsplata: o zi din august a fost dedicată omagierii brigadierilor, adică tinerilor care construiau, la propriu, edificiile patriei socialiste.
Aniversarea oferea ziarelor prilej de numărători şi statistici. După socoteala prezentă în Flacăra, România număra în 1989 peste 200 de şantiere "în care tinerii contribuie la permanenta înălţare a patriei". Spre exemplificare erau amintite Canalul Dunăre-Bucureşti şi sistemul de îmbunătăţiri funciare din Câmpia Buzăului.
"Informaţia Bucureştiului", ziarul Comitetului Municipal de Partid Bucureşti, inventaria şantierele din aria teritorială "de competenţă". Reieşea că în ultimele două decenii ale regimului comunist, în Capitală funcţionaseră trei şantiere naţionale, trei municipale şi 160 de şantiere locale. Dintre cele considerate de importanţă naţională era amintit Şantierul naţional al tineretului pentru amenajarea complexă a râului Dâmboviţa din zona Ciurel.
Vara, grupuri de elevi şi studenţi din toate judeţele ţării mergeau pe şantier. Organizarea deplasării revenea organizaţiilor locale ale Uniunii Tineretului Comunist, împreună cu instituţiile de învăţământ mediu şi superior.
Bunăoară, în ultima lor vacanţă de utecişti, Liceul Agroindustrial Hârşova şi Liceul Industrial nr. 3 Medgidia au mers pe Şantierul Naţional al Tineretului Sculeni-Tutova-Gorban, din judeţul Iaşi. Şantierul avea ca scop introducerea unor terenuri inutilizabile în circuitul agricol. Elevii constănţeni, câte 50 de la fiecare din cele două licee amintite, compuneau o brigadă. În total, 100 de tineri brigadieri, conduşi de comandantul de brigadă, maiştri-instructori şi de elevul comandant Ionel Apostol.
Câte o scrisoare trimisă de conducerea şantierului conducerii celor două licee aprecia munca elevilor cu calificativul "Foarte bine", "pentru contribuţia adusă la realizarea sarcinilor de plan ale şantierului, la educarea comunistă, revoluţionară, prin muncă şi pentru muncă, a tinerilor brigadieri". Despre istoria şantierelor ce foloseau munca tinerilor, în 1989 se mai spuneau doar fraze de tipul "fac parte din tradiţia democrată a poporului nostru". Când apăruseră, în ce context, cu ce costuri şi efecte părea să conteze mai puţin. Exploatate la maximum de propaganda primilor ani ai "dictaturii proletariatului", şantierele au fost ulterior asociate cu "obsedantul deceniu".
Brigadieri, muncă voluntară, depăşirea normelor, o ţară nouă, entuziasm. În lipsa unor aparate de măsură, entuziasmul miilor de oameni care au lucrat la Bum-beşti-Livezeni sau în Lunca Prutului este în egală măsură dificil de probat, ca şi de infirmat. Însă dincolo de propaganda susţinută de regim prin presă ori literatură, de pe urma muncii a mii de oameni pe şantierele naţionale ale tineretului au rezultat lucrări de infrastructură utilizate şi astăzi.
La sfârşitul lunii ianuarie 1948, Comisia Ministerială pentru Redresare Economică şi Stabilizare Monetară anunţa deschiderea a şase mari şantiere "de interes naţional", care aveau să funcţioneze alături de altele, mai mici, de interes local. Foloseau munca voluntară şi urmăreau construcţia a două linii ferate - Bumbeşti-Livezeni şi Salva-Vişeu, reamenajarea cursului inferior al Prutului şi introducerea astfel în circuitul agricol a 13.000 hectare de teren; branşarea oraşului Cluj la reţeaua de gaze; refacerea oraşelor Galaţi şi Bucureşti, afectate de războiul nu de mult încheiat.
Recrutarea voluntarilor s-a făcut de organizaţiile judeţene ale Uniunii Tineretului Muncitoresc. La 1 aprilie 1948, când s-au deschis şantierele de la Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu şi Lunca Prutului, fiecărei organizaţii judeţene i-a revenit ca sarcină trimiterea "pe frontul muncii" a unei grupe formate din 150-220 de voluntari. Plecarea s-a făcut în serii, fiecare lot de brigadieri urmând să stea pe şantier două luni, după care erau înlocuiţi de una nouă. Elevii şi studenţii au sosit pe şantiere în lunile de vară, odată cu începerea vacanţei.
În România deceniului cinci se copia modelul patentat în URSS cu două-trei decenii înainte. Primul război mondial şi războiul civil au produs distrugeri uriaşe în răsărit, iar proiectele bolşevice erau ambiţioase. În timpul primului cincinal sovietic, începuse construcţia Canalului Baltica-Marea Albă.
I-au urmat canalele Moscova-Volga şi Volga-Don. Pretutindeni în imensitatea spaţiului sovietic se declarase lupta cu natura potrivnică. Dacă în unele cazuri se urmărea reconstrucţia, în altele se executau lucrări de infrastructură pornite de la zero: căi ferate, drumuri, sisteme de irigaţii, aducţiuni de gaze. În România, şi economia urma să fie adaptată modelului sovietic, bazat pe centralizare, industrializare, electrificare, cooperativizarea agriculturii.
Pentru aceasta au fost necesare o serie de măsuri pregătitoare. Ca să producă, industria avea nevoie de resurse de care România nu ducea lipsă. Lipsa căilor de comunicaţii le făcea dificil de utilizat. Bunăoară, cărbunele exploatat în Valea Jiului, atât de trebuitor diferitelor ramuri industriale.
Linia ferată Bumbeşti-Livezeni urma să scurteze "drumul cărbunilor" exploataţi în Valea Jiului către viitoarele centre industriale din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Înainte ca această linie să funcţioneze, pentru a transporta, de pildă, cărbunele din Valea Jiului către Craiova, singurul traseu disponibil era prin sudul Transilvaniei, tăind apoi întreaga Muntenie pentru a ajunge în cele din urmă în Cetatea Băniei. Linia ferată care lega localităţile Salva de Vişeu făcea practic pentru prima dată racordul între Maramureş - bogat în resurse de cherestea, aramă, sulf şi piatră - şi restul ţării.
Folosind munca voluntarilor, statul comunist realiza importante economii bugetului de stat. Metoda fusese utilizată şi pe vremea "regimului burghez", dar nu de stat, ci de formaţiunea de extremă dreapta. Între 1924 şi 1937, legionarii au organizat peste 3.500 de tabere de muncă voluntară, de pe urma cărora au rezultat aproximativ 300 de aşezăminte - catedrale, biserici, schituri, au fost restaurate mănăstiri, s-au construit cămine, case de adăpost pentru săraci, drumuri de munte, diguri, poduri. Catedrala Ortodoxă de la Orăştie, Căminul Cultural din satul Laz, comuna Săsciori, judeţul Alba, sau mai celebra Casă Verde din Bucureşti sunt câteva exemple de construcţii ridicate de legionari. Una dintre cele mai cunoscute tabere de muncă legionare era la Carmen Sylva (actualul Eforie Nord).
Agnita-Botorca fusese primul şantier bazat pe muncă voluntară, deschis după ajungerea partidului comunist la putere. 700 de voluntari au lucrat pentru a pune în funcţiune o conductă de 55 de kilometri, care furniza Bucureştiului 450.000 de metri cubi de gaz metan zilnic, destinat industriei.
Linia ferată Bumbeşti-Livezeni fusese începută pe vremea "burghezo-moşierimii", până în 1944 fiind terminată circa 60% din lucrare. Brigadierilor sosiţi la 1 aprilie 1948 în zona Parângului le-au mai rămas 20 de procente, restul executându-se între 1944-1947. Linia ferată lungă de 31,4 kilometri traversa Carpaţii (Masivul Parâng), scurtând astfel considerabil distanţa de transport al cărbunelui din Valea Jiului la centrele industriei grele din Ardeal, Banat şi Muntenia ("industrie grea esenţială pentru redresarea economică a ţării noastre", după cum scria Scînteia sursa de inspiraţie sovietică).
Alt efect benefic a fost descongestionarea liniei Predeal-Ploieşti, suprasolicitată până la acel moment, şi creşterea traficului de mărfuri şi de călători între Oltenia şi Transilvania. Cu ajutorul acestei linii, Craiova era legată direct de Oradea. Realizarea liniei ferate care lega Bumbeştiul de Livezeni a presupus excavarea a 2 milioane metri cubi de terasamente din stâncă şi pământ, construirea a şase viaducte şi poduri, 13 poduri cu deschidere mai mare de 8 metri, 16 viaducte de coastă, 84 de poduri şi podeţe cu deschidere mai mică de 8 metri, trei pasaje şi 27 de tunele în lungime totală de 6.730 de metri.
Şantierul Salva-Vişeu, botezat cu numele lui Vasile Luca, la acea oră membru în Secretariatul CC al PMR, a fost unul dintre cele trei mari şantiere deschise la 1 aprilie 1948. În cinstea aniversării "Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie" s-a spus că lucrările trebuie finalizate până la 7 noiembrie. S-a construit o linie ferată lungă de 63 de kilometri, care a legat Maramureşul, până atunci izolat, de restul ţării. Lucrarea a necesitat construirea unui tunel lung de 2.400 de metri, 250.000 metri cubi de terasamente, dintre care 150.000 în stâncă, trei viaducte cu înălţimi între 22-32 metri, 14 podeţe şi cinci gări.
În 1948, Bucureştiul era unul dintre cele şase "şantiere de interes naţional", alături de Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu ori Lunca Prutului. În doar câteva luni s-au reparat peste 300 de artere de circulaţie, însumând 200 de kilometri. În cartierele Militari, Griviţa şi Bucureştii Noi s-au trasat bulevarde, largi de 30 de metri. De-a lungul trotuarelor s-au plantat peste 30.000 de pomi. S-au amenajat parcuri. S-a reconstruit şi s-a modernizat stadionul ANEF, a fost refăcută clădirea Teatrului Naţional, vechiul velodrom a fost transformat în actualul stadion Dinamo. 250 de muncitori au lucrat la construcţia Aeroportului Băneasa. Pe Dealul Cotrocenilor a fost ridicată fabrica de confecţii "Gheorghe Gheorghiu-Dej", cunoscută cu numele de APACA.
În zona Moldovei, efortul s-a concentrat asupra oraşului Galaţi şi a fostului judeţ Covurlui. Astfel, Şantierul Naţional Lunca Prutului, deschis la 1 aprilie, a avut ca obiectiv realizarea unei reţele de diguri şi de canale pe cursul Prutului Inferior. Înainte de începerea lucrărilor, zona arăta ca un stufăriş, plin de bălţi şi lacuri. După amenajarea cursului Prutului, aproximativ 12.800 hectare de teren situate între localităţile Oancea şi Galaţi au intrat în circuitul agricol, dintre care 10.000 de hectare au devenit teren arabil, pe o suprafaţă de 1.000 de hectare a fost mărit debitul apei şi s-au obţinut lacuri pentru creşterea peştelui, iar 1.600 de hectare au devenit fâneţe. De pe terenul astfel recuperat pentru agricultură se prognoza obţinerea unei producţii de 3.000 de vagoane anual, care asigurau hrana locuitorilor judeţului Covurlui. Secarea mlaştinilor a adus cu sine şi distrugerea ţânţarilor şi implicit a focarelor de boli care măcinau sănătatea zecilor de mii de oameni din regiune.
Citește pe Antena3.ro
