La cercurile pionierilor copiii învăţau să fotografieze

Casele Pionierilor erau cele mai căutate de copiii de dinainte de Re­voluţie. Atunci nu exista calculator, televizoarele stăteau cu peştele deasupra toată ziua, iar copiii aveau de ales între joaca din spatele blocului sau statul acasă cu o carte în mână. Alternativele fericite erau Casele Pionierilor, unde "cercurile" ofereau copiilor ceva mai mult.

La Reghin, Casa Pionierilor venea cu ceva în plus: cercul de navomodelism şi aeromodelism, care se bucura de sprijinul fabricilor de prelucrare a lemnului din zonă, cercul de fotografie şi, ceva mai târziu, primul calculator. Ioan Cerghizan predă şi acum la cercul de fotografie, la Clubul Copiilor, şi îşi aminteşte de interesul manifestat de copii. "Aveam la cerc aparate foto Svema, şi unul profesionist, Practica, cu care mergeam la concursuri. Le explicam copiilor cum funcţionează aparatul foto, apoi ieşeam afară, la fotografiat, şi când se umplea un film, făceam developarea, tot cu copiii. În a treia săptămână puneam filmul pe hârtie". Marele noroc era Azomureşul, care înainte de Re­voluţie producea filme şi hârtie fotografică, şi furniza Caselor de Pionieri materia primă pentru cercuri. Profesorii mai făceau rost de materiale din Cehoslovacia (Foma), care erau cele mai bune, din RDG şi RFG. Pozele, care între timp s-au distrus, cele mai multe dintre ele, erau prezentate la concursuri, unde copiii se întâlneau cu marii fotografi şi oameni de film de la ora respectivă. Cerghizan îşi aminteşte o întâlnire a copiilor cu Gopo, de unde a rămas şi o fotografie: "Gopo iubea copiii. La Turda, unde participam şi noi la un concurs, Gopo a primit în dar o sticlă cu tărie, şi o ţinea sub braţ, să nu se vadă. Copiii l-au rugat să vină să facă o poză cu ei. Atunci el a deschis braţele să îi cuprindă, i-a căzut sticla şi s-a spart. «Nu e nimic, e doar lichid», a spus Gopo", îşi aminteşte amuzat Cerghizan. La un alt concurs, copiii s-au întâlnit cu Geo Saizescu. "Noi am prezentat un film documentar, «Vioara», despre fabricaţia viorilor la Reghin. După concurs, Geo Saizescu, care era în juriu, m-a chemat la el şi m-a felicitat. M-a întrebat cum de am reuşit să facem filmul, pentru că şi el a fost la fabrică, dar nu l-au lăsat să filmeze pentru că aveau aparate electrice şi era pericol de incendiu. Noi nu aveam aparate electrice".

Fotografiile copiilor nu erau controlate, dintr-un singur motiv: autocenzura. "Aveam o singură in­ter­dic­ţie, nu aveam voie să fotografiem obiec­tive militare. Dar noi ştiam mai bine ce aveam voie să foto­gra­fiem şi ce nu". Fiind printre singurii din judeţ care făceau filme profesio­niste, Cerghizan era chemat la vizita lui Nicolae Ceauşescu prin judeţ: "Mă chemau cu aparatul de filmat. Îmi spunea cum să filmez, să îl fil­mez şi pe el, să filmez şi mulţimea. Eu nu respectam întotdeauna indicaţiile. Filmele le dădeam la partid, nu mi-au reproşat niciodată nimic".

Fotografii din Dallas
"Erau doar două persoane din judeţ care făceau fotografii color", îşi aminteşte Cerghizan. "Mergeam la Târgu-Mureş să facem schimb de experienţă şi apoi făceam fotografii color cu copiii. Era foarte greu să scoţi o culoare naturală, trebuia să asiguri o anumită temperatură, de 25-31 de grade, iar în Casa Pionieri­lor era foarte greu. Şi hârtia era de proastă calitate, şi mergeam până la Bu­cureşti ca să facem rost de so­lu­ţii". Între timp, la televizor se difuza "Dallas", motiv de bucurie pentru copii. "Fotografiam pe film episoa­de­le din Dallas, dar trebuia o anumită viteză, pentru ca să nu apară dun­gă pe fotografie. Filmam şi de­se­ne animate, Fred şi Barney, Woody şi apoi făceam proiecţie, atunci nu puteai să faci rost de filme".

Mai greu era cu informatica, pentru că nu erau calculatoare. Dorin Cremene îşi aminteşte de primul calculator, "un HC, şi abia mai târ­ziu au apărut CIP-urile. Aveam un singur calculator, la o grupă de 25 de copii. Era o adevărată artă să îi coordonezi pe copii, să ţii 24 de copii liniştiţi în timp ce al 25-lea era la calculator. Întâi rezolvau problemele, apoi se jucau. Închipuiţi-vă cum era, un copil se juca, şi restul de 24 se uitau".

Şi cu carturile era problemă. "Co­piilor le plăceau maşinuţele. Aveam cinci carturi, iar benzina o aduceam de acasă, pentru că primeam prea puţină", îşi aminteşte Dorin Cre­me­ne. Anual, peste 100 de copii treceau pragul Casei Pionierilor.