x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Literatură şi politică

0
Autor: Mircea Iorgulescu 10 Oct 2009 - 00:00



Spre deosebire de toate celelalte ţări aşa-zise "din Est", expresie ce mas­chea­ză inabil politicul în geografic, în Ro­mânia de dinainte de al doilea răz­boi mondial mişcarea comunistă nu a avut nici o pondere.

Element exotic şi cu totul marginal în viaţa politică interbelică, privit cu îndreptăţire - pentru că nici nu reprezenta altceva - ca un instrument al ameninţătorului şi hrăpăreţului imperiu stalinist ce conservase intacte, dacă nu chiar le potenţase, idealurile expansioniste ale ţarismului, Partidul Comunist "din România", şi nu român, cum s-a numit iniţial, era condamnat la izolare şi lipsă de audienţă prin chiar statutul său.

Aşa se explică de ce, spre deosebire de celelalte ţări din Europa Răsă­ri­tea­nă şi Occidentală, orientările democratice şi de stânga din România interbelică nu au avut nici substanţă şi nici co­loratură comunistă. Mai mult, chiar in­telectualii marxizanţi români, pu­ţini de altfel, ori s-au aflat în afara mi­nia­turalei grupări comuniste, ori au fost anihilaţi, chiar şi fizic, de aceasta îndată ce, după război, a fost instalată la putere de trupele so­vietice de ocu­pa­ţie.

Dar în România aducerea comu­niş­tilor la conducerea ţării punea o pro­blemă extrem de delicată şi mult dife­rită faţă de aceea din viitoarele "de­mo­craţii populare": aici comu­n­iş­tii nu existau, ei nu aveau, cum se spu­ne în limbaj de partid, nici o "bază de mase".

Cele numai câteva sute de mem­bri ai minusculului Partid Co­mun­ist din România anilor 1944-1945 nu puteau, cu tot sprijinul tancurilor şi al ba­io­netelor ruseşti, să asigure funcţiunile complexe ale preluării şi exercitării puterii.

Aşa s-a ajuns la soluţia unei hi­bridări ce avea să-şi ara­te consecinţele catastrofale abia 15-20 de ani mai târziu: marginala for­ma­ţiu­ne politică pe care o reprezenta Partidul Comunist din România de după 1944 şi-a găsit aliaţii fireşti în tot ce era margi­nal în societatea ro­mân­ească a vremii, politic, social, econo­mic, in­telectual, etnic, moral şi chiar biolo­gic. Fiindcă nu "omul de jos" a fost atras de comunişti şi proiectat în prim-pla­nul vieţii sociale şi politice, ci "omul fără căpătâi", resentimentar, măcinat de complexe, purtător al unei forţe întunecate şi primitive, stăpânit de tulburi porniri instinctuale, dotat cu uimitoare resurse de viclenie şi cu o slugărnicie disponibilă pentru toate metamorfozele. Teroa­rea şi iluzionismul promisiunilor au desăvârşit această operă de naturalizare a comunismului în România.

Vechea elită politică a fost lichidată fizic, elita intelectuală a fost şi ea zdrobită, fie prin constrângere şi corupţie, fie prin exterminare, noile ge­neraţii au fost modelate în spiri­tul su­pra­vieţuirii prin teamă şi ne­în­cetată prefăcătorie. Inconsistenţa şi lipsa de structură originare nu au rămas însă atribute ale partidului devenit unic şi dilatat inflaţionist până la proporţii care-l fac astăzi, în raport cu populaţia ţării, să fie pro­ba­bil cel mai numeros dintre partidele comuniste din lume: inconsistenţa şi lipsa de structură au fost imprimate întregii societăţi româ­neşti, într-un elan autodistructiv fără precedent în istorie, greu, dacă nu chiar imposibil, de înţeles şi de explicat, încă infinit mai greu de suportat.

Intuiţia, deşi nu întotdeauna şi conştiinţa, sensului şi a implicaţiilor acestui proces au avut-o şi au exprimat-o mai cu seamă scriitorii. Favorizaţi, poate şi de fireasca lor vocaţie pentru exploatarea celor mai ascunse colţuri ale sufletului şi ale conştiinţei omeneşti, dar cu siguranţă şi de posibilitatea de a-şi formula şi comunica într-un chip figurat, prin intermediul limbajului artistic şi nu al celui conceptual, descoperirile şi constatările, ei s-au apropiat cel mai mult, chiar dacă uneori probabil involuntar, de sursa ori de sursele răului. Şi se ştie, este un fapt binecunoscut, că literatura din ţările din Est a fost adesea nevoită să-şi asume şi să preia funcţiile istoriei, ale sociologiei, ale filosofiei, ale reflecţiei morale şi politice. Dar o putem citi, în acelaşi timp, şi ca pe un document, făcând abstracţie atât de valoarea ei artistică, cât şi de intenţiile autorităţilor.

E astfel remarcabil că în aproape toată li­teratura română scrisă şi publicată în anii '50 - o literatură tezistă, rudimentară, produsă după canoanele realismului socialist - există un laitmotiv ce rezumă fără voie sensul metamorfozelor sociale atunci în curs: este laitmotivul personajului care ţine să declare că partidul l-a făcut om. "Am fost un nimeni", "nu eram nimic", "partidul mi-a dat totul": în versuri boante sau în proză lâncedă, această afirmaţie răsună pretutindeni în li­teratura acelei epoci. E strigătul triumfător al servituţii împuternicite, e declaraţia de supunere şi ataşament a marginalităţii aduse la putere.

Nu a fost, de bună seamă, în in­tenţia autorilor acestei literaturi născute moarte să spună vreun ade­văr despre vremea lor: l-au spus, totuşi, şi l-au spus conformându-se chiar lozincilor oficiale. Şi trebuie să ne aducem aminte că în ambigua nuvelă Ana Roşculeţ a lui Marin Preda o femeie abia alfabetizată este trimisă să participe la un Congres mondial al intelectualilor...! Să participe şi să reprezinte România... Opor­tunism ori sarcasm, nu se poate şti; dar nu e greu să ne-o imaginăm, astăzi mai cu seamă, pe această eroină care abia reuşeşte să sila­bisească aflată la conducerea unui important sector cultural sau ştiin­ţific din România...

Fiindcă tot Marin Preda, în al doilea volum din Mo­romeţii, carte apărută în 1967, îl pune pe bătrânul ţăran Moromete să comenteze astfel schimbările ce aveau loc în satul lui, intrat, cum se zice, pe calea marilor transformări socialiste: "Prostul - reflectează Moromete în limbajul lui ţărănesc - prostul e dat şi el de Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el, dar nu sub denumirea de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea lui de prost, aşa cum l-a ştiut întotdeauna lumea şi nu e l-a pus niciodată în vârf...

A, că totdeauna el a încercat să arate că nu aşa cum e, şi a ajuns nu o dată să-i dea jos pe ăi cu minte, nimic de zis, dar a ajuns singur, prin puterile lui, a dat din coate şi a asudat, ce să-i faci, pe lume sunt şi puturoşi şi pe spinarea lor se urcă proştii deştepţi... Dar n-a venit nimeni să-l caute la el acasă şi în văzul lumii să-i spună: vino, bă, încoace, tu ăl prost, că tu eşti bun, treci aici şi fii mare şi tare, le muma... la ăilalţi, lasă că le arătăm noi lor!", iar de la "tema prostului" cocoţat în vârf Marin Preda avea să treacă, în "Cel mai iubit dintre pământeni", la "tema ticăloşilor" şi la aceea a unui "coşmar al comicului". Un salt calitativ, desigur, marchează evoluţia de la prostie la ticăloşie, dar este un salt în jos, în hău, în nesfârşitele adâncimi ale degradării.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de