Luna cărţii la sate - Cu cartea în desagă prin ţară

Manifestare cu intenţii bune declarate, "Luna cărţii la sate",un fel de şezătoare lite­rară care făcea înconjurul ţării o dată pe an, toată luna februarie, n-a fost o idee chiar proastă, ar spune unii, deşi se cam alegea praful, câteodată, de toate intenţiile bune. Scriitori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi publicului se perindau din comună în comună, pentru a-şi prezenta propriile opere sau romane de Dostoievski, Rebreanu, Tolstoi, Slavici şi alţii.

Cărţile umpleau bibliotecile săteşti şi chemau lumea la cultură pe pâine. Cel mai mult se bucurau elevii şi profesorii lor. E foarte adevărat că printre numele sonore enumerate mai sus se înghesuiau diverse nume de cvasinecunoscuţi care n-au făcut vreodată altceva în operele lor decât să ridice în slăvi realizările partidului şi ale conducătorului său iubit, comunismul şi marxism-leninismul. Elevii le săreau fără nici o jenă. Ar fi învăţat pe de rost toate poeziile lui Eminescu decât să vadă cu ce se mănâncă marxism-leninismul. Şi în timp ce "Fraţii Karamazov" din "Biblioteca pentru toţi" avea foile aproape jupuite, căpătând aspect de incunabul, chipurile tovarăşilor de la Dej la Ceauşescu, de la Marx la Engels de pe vreo copertă rămâneau neatinse şi proaspete. Doar la vreo vizită ceva mai importantă de la partid ce mai erau scoase în faţă. În rest... se punea praful.

Scriitorul Alex Ştefănescu prezintă şi o perspectivă cinică a evenimentului cu pri­cina: "Manifestarea era un bun prilej pentru activiştii culturali, scriitori, ziarişti, editori să ajungă ca oaspeţi de seamă în sate şi
să-şi procure pe gratis alimente, care se găseau cu mare greutate pe timpul lui Ceauşescu. La întoarcerea de la aşa-numitele întâlniri cu cititorii, bieţii intelectuali, înghe­suiţi în autobuze hodorogite sau în trenuri îngheţate, cu geamuri aburite de respiraţia călătorilor, puteau fi văzuţi ducând fericiţi, ca pe nişte trofee, pachete cu brânză sau carne, cartofi sau fasole".

Dostoievski vs elucubraţii şi frig
Cea de a 29-a ediţie din 1989 a "Lunii cărţii la sate" s-a desfăşurat sub genericul "Cartea în sprijinul formării conştiinţei socialiste, al perfecţionării pregătirii profesionale a oamenilor muncii de la sate, al înfăptuirii noii revoluţii agrare". Un nume pompos care se putea traduce cam aşa: "Vă dăm cărţi, fraţilor! Dragi lucrători ai pământului, luaţi de vă culturalizaţi. Le găsiţi la bibliotecile săteşti sau la CENTROCOOP. Ia cultură, neamule!". Nimic de blamat. Numai că "ţăranii, din principiu, nu erau interesaţi de pro­duc­ţiile literare şi chiar dacă ar fi fost, le venea greu să priceapă ceva din păsăreasca literaturii moderne. Iar pe de altă parte, în şco­lile ori în căminele culturale era atât de frig încât îngheţa şi apa în pahar în timp ce era turnată, îngheţau şi gândurile în capul bieţilor ascultători", după cum povesteşte scriitorul Gabriel Chifu, martor al unor astfel de ma­nifestări din comunismul târziu, într-un articol pentru revista de cultură şi artă Viaţa românească.

Scriitorul Alex Ştefănescu priveşte acest ceremonial de culturalizare a satelor şi dintr-o perspectivă sentimentală. Adică, "acţiunile" organizate atunci, "aşa rudimentare (şi uneori absurde cum erau), aveau farmecul lor, ţinând de o epocă naivă, în care cărţile mai contau şi erau chiar mitologizate. Să nu uităm că în anii ’70-’80 mai existau biblioteci săteşti, de la care ţăranii împrumutau în mod curent cărţi (i-am văzut chiar eu, este adevărat în timpul lui Gheorghiu Dej, în satul bunicii mele, întorcându-se de la câmp, vara cu sape pe umăr şi intrând în biblioteca din centru ca să-şi ia «Război şi pace» de Tolstoi sau «Ocolul pământului în 80 de zile» de Jules Verne)".

În 29 ianuarie 1989, deschiderea "Lunii cărţii la sate", moment de sărbătoare "prin strădaniile conjugate ale unor factori care colaborează dintotdeauna la reuşita acestei manifestări" (revista Argeş, februarie 1989) a avut loc în comunele Scorniceşti (Olt) (cum altfel), Lespezi (Iaşi) şi Mociu (Cluj), "centre agroindustriale cu realizări deo­se­bite în activitatea econo­mică şi politico-educativă".

"Întâlnirile sărbătoreşti ale satului românesc cu lumina cărţii vor însuma o bogată paletă de acţiuni: lansări de cărţi, simpozioane, întâlniri cu scriitori, editori, oameni de ştiinţă, cultură şi artă, dezbateri" (revista Tribuna – nr. 2 februarie 1989). La întâlnirile cu "lumina cărţii", audioriul era cam acelaşi mai mereu şi cam peste tot la fel: funcţionari de la Primărie şi CAP, profesori, câţiva elevi şi câţiva ţărani aduşi de la muncile câmpului. Nu era unul dintre cele mai dorite auditorii, iar publicul nu era chiar cel visat, dar "citeam poezii suprarealiste, deşucheate, metafizice, ezoterice, esopice sau de critică socială directă, dar, orice am fi citit, mesajul trecea pe lângă urechile ascultătorilor.

Aceştia moţăiau întrebându-se care dintre cele două rele pe care le au de înfruntat îi chinuie mai tare: frigul sau elucubraţiile noastre", continuă relatarea sa din "Viaţa românească", Gabriel Chifu.

Explicaţia pentru existenţa unei asemenea manifestări o explică scriitorul Alex Ştefănescu dintr-o perspectivă istorică: "la noi există, încă de la începutul secolului al XX-lea, tradiţia «sămănătoristă» a difuzării culturii la sate. Intelectualii români, probabil şi sub influenţa «nărodnicismului» ru­sesc, dar mai ales datorită ori­ginii lor – în marea majoritate a cazurilor – ţărăneşti, nu se fereau să le explice ţăranilor, pe înţelesul lor, teorii complicate privind originea universului sau descoperiri de ultimă oră refe­ritoare la viaţa planetelor şi animalelor. Se organizau şi şezători literare, în cursul cărora lucrătorii pământului puteau să asculte poezii şi povestiri, citite de autorii lor. Această tradiţie s-a păstrat după instaurarea comunismului, chiar dacă auto­rităţile au încercat să o transforme într-o ocazie de propagare a ideologiei marxist-leniniste. Confiscarea tradiţiei nu le-a reuşit decât parţial", povesteşte scriitorul Alex Ştefănescu.

Cultura şi văcuţa Veta
Prin, am putea-o numi chiar tradiţie, sau poate după o reţetă nescrisă, echipele de scriitori care ajungeau în "pelerinaj de culturalizare" prin ţară erau formate din două grupuri: scriitori de partid, activiştii şi scriitorii-scriitori. Primii aveau evident misiunea de a proslăvi în faţa ochilor mai puţin jucăuşi din sălile reci şi friguroase şi de-a latul urechilor care mai bine auzeau la ore târzii muget de vacă sau clinchet de clopoţel, viaţa dulce în comunismul lui Ceauşescu şi lucrările editoriale ale primului bărbat al ţării şi al consoartei sale. Astfel se crea un fel de copertină pentru cea de-a doua categorie, scriitori-scriitori, care putea citi orice din propriile opere, chit că auditoriul mai căsca din când în când, mai moţăia pe cotul vreunui scaun ros de timp, sau vreun ţăran tinerel cu clopul pe frunte îşi mai făcea cu ochiul cu vreo duducă din celălalt colţ al camerei, tocmai venită de la muls vaca.

Pentru ţăranul obosit, aşezat respectuos şi cuviincios în scaunul adus de prin cine ştie ce birou, scriitorul din faţa sa care vorbea precum televizorul, despre metafizici, mean­drele concretului, nu avea chip de învăţat care luminează creiere înăbuşite. Îşi pierdea repede răbdarea, iar starea de plictis îl învăluia precum îmbracă viţa de vie un balcon de la etajul 3. Curiozitatea lui se pierdea în momentul în care era folosit doar ca simplu spectator pentru un orator fără milă şi frustrat de lipsa unui auditoriu în lumea culturală. Parcă-l şi văd pe badea Vasile, sprijinindu-se cu cotul de coada sapei, uitându-se în ochii oratorului, sorbindu-i cuvintele, care n-aveau nici o legătură cu cantitatea de lapte pe care o dă Veta, vaca familiei, în fiecare zi, sau cu porumbul din hambar: "Oare ce o fi vrut să spună poetu’? O fi vorba de metempsihoză, sau moarte, reîncarnare sau transmigraţia sufletelor?"