Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1979, când Constantin Pârvulescu a protestat deschis faţă de metodele de conducere folosite de Ceauşescu de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR, Dumitru Popescu era membru al CPEx. În volumul memorialistic "Elefanţii de porţelan, Scene şi personagii în umbra Cortinei de Fier", editat de Match-Bucureşti (an neprecizat), a relatat reacţiile la neaşteptata cuvântare.
Menţionăm, ca preambul al relatării sale, că Dumitru Popescu făcea parte din generaţia nouă de conducători promovată de Ceauşescu. Astfel că nu cunoştea biografia ilegalistului Pârvulescu, declarându-şi, de altfel, deschis antipatia pentru reprezentanţii "vechii gărzi" a partidului.
Din relatarea acestui martor ocular (câtuşi de puţin apropiat de Pârvulescu) reies zelul anihilării acestei singulare contestaţii şi absenţa oricărei reacţii de solidarizare cu vorbitorul a vreunuia dintre participanţii la respectivul congres. (L.B.)
"A debutat ca de obicei, cu o voce imperceptibilă, dar Ceauşescu a cerut sălii să facă linişte (el nu avea răbdarea şi impasibilitatea lui Dej). Şi atunci s-a auzit că Pârvulescu spunea, cu aceeaşi voce mică şi mirată, de om sleit, că Ceauşescu şi-a pregătit de mult Congresul ca să-l elogieze pe el şi pe nevasta lui şi ca să-l realeagă în fruntea partidului.
Momentele s-au succedat ameţitor, încât de-abia pot fi reconstituite cât de cât inteligibil.
Liniştea sălii, şi aşa deplină, s-a adâncit încă o dată pe-atât. Literalmente, oamenii au încremenit, celor mai mulţi nu le venea să creadă că au auzit ce auziseră. Îmi amintesc cum Elena Ceauşescu a încercat să-l bruieze, în felul ei caracteristic, prin câteva exclamaţii de genul «Dar ăsta cine mai e? Ce vrea şi ăsta?». La care el a răspuns cu o mobilitate surprinzătoare: «Dumneata nu ştiu cine eşti. Nu te cunosc».
"Abia terminase, de bine, de rău, bătrânul, că Walter Roman a ajuns la microfon şi a început să-l săpunească. A avut cea mai rapidă reacţie. Fulgerător a optat pentru Ceauşescu împotriva bălmăjelilor (atât de adevărate) veteranului. S-au mai succedat încă doi sau trei, nu sunt sigur, făcând aceeaşi prestaţie.
Îl urmăream pe Ceauşescu din spate, când scria ceva pe o foaie de hârtie. I-a rugat pe cei de lângă el să i-o transmită lui Leonte Răutu aflat pe acelaşi rând spre extremitate. Răutu a citit şi s-a ridicat ca împins de un resort. Nu cred că mă înşel dacă afirm că a fost ultima lui manifestare publică verbală. Nu după mult timp, avea să fie scos din CPEx pentru că nu se opusese cererii de plecare din ţară a uneia dintre fiicele sale.
Atunci s-a dus ţintă la microfon şi a înjghebat spontan un pamflet magistral. L-a făcut, cum se spune, «arşice» pe Pârvulescu. Răutu a schiţat, în tuşă groasă, partea cea mai compromiţătoare a portretului bătrânului. «A fost ani de zile preşedinte de colhoz în URSS. S-a ţinut departe de frământările ţării. În timpul războiului a intrat în conducere ca un fel de comisar sovietic. Ştiţi de ce a fost ţinut ani buni, decenii, în conducerea partidului? De milă. Dintr-un spirit tolerant, vinovat al nostru, al foştilor membri ai Biroului Politic. Practic ne-a adus daune, a compromis conducerea partidului prin lipsa lui totală de competenţă, prin submediocritatea lui patentă. Iată cine s-a găsit să-l conteste pe secretarul nostru general.»
Pârvulescu fusese aneantizat. Sala se destinsese. Şocul era depăşit. «Deci, aşa o pramatie a venit aici să tulbure congresul?», îşi ziceau oamenii. Cred că au răsunat şi voci care cereau: «Să fie dat afară, n-are ce căuta aici». Dar Pârvulescu se şi strecurase prin spatele tribunei şi ieşise, făcându-se nevăzut pentru mulţi ani de-acum înainte, timp în care unii şi-au închipuit că a fost arestat, cei mai mulţi socotindu-l mort. De altfel, avea o vârstă matusalemică.
Pentru ca să auzim din nou de el, ca semnatar al Scrisorii celor şase. Aceasta a fost marea inspiraţie a vieţii lui Pârvulescu (chiar dacă şi aceasta dirijată). Astfel şi-a asigurat, dacă se poate spune astfel, o eclipsă strălucitoare. Vă rămâne prin anale nu ca un nătâng flecar, cocoţat pe cea mai înaltă treaptă a comunismului, ca un dogmatic învederat, agent sovietic în România, ci ca promotor al reformei, ca adept al socialismului luminat, al democraţiei, ca un partizan înfocat al drepturilor omului."
Dumitru Popescu - "Elefanţii de porţelan, Scene şi personagii în umbra Cortinei de Fier", Bucureşti, Editura Match
