În primăvara anului 1989, armata şi industria românească de apărare
erau subordonate complet lui Nicolae Ceauşescu, situaţia fiind în
concordanţă cu intenţiile exprimate public de liderul PCR în anul 1969.
"Comanda Forţelor Armate nu poate fi exercitată de nici un organ din
afară – declara atunci Nicolae Ceauşescu; acesta constituie un atribut
suveran al conducerii partidului şi statului nostru". Practic, la
momentul respectiv, stalinismul de tip ceauşist se contura ca o soluţie
salvatoare pentru poporul român, în condiţiile amplificării presiunilor
politice, economice şi militare ale Moscovei asupra regimului de la
Bucureşti.
Cu toate că relaţiile cu URSS erau tensionate, Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu importarea de licenţe militare sovietice pentru industria românească de apărare şi utilizarea lor pentru fabricarea de armament, muniţii şi tehnică de luptă. Produsele respective au fost destinate atât armatei române, cât şi exportului în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (în special în URSS şi RDG), precum şi în alte ţări. Autorităţile de la Bucureşti au încercat astfel să reducă deficitul înregistrat în schimburile comerciale cu URSS şi să obţină fonduri valutare pentru dezvoltarea economiei naţionale.
Din documentele româneşti existente în arhive se cunoaşte faptul că o serie de discuţii între cele două părţi au avut loc atât la 29 mai 1970 la Moscova, între Ion Gheorghe Maurer şi Aleksei Kosîghin, cât şi în perioada 20-24 octombrie 1970, tot în capitala URSS, între reprezentanţii Comitetelor de Stat ale Planificării din cele două state. În cursul tratativelor, reprezentanţii URSS şi-au exprimat acordul de principiu pentru furnizarea documentaţiei tehnice necesare fabricării în România, sub licenţă sovietică, a transportorului blindat BTR-60 PB (TAB-71), a buldozerului de tanc BTU-55, a rachetei antitanc dirijate "Maliutka", a mitralierelor cal. 7,62 mm tip PKS şi PKT, a mitralierei cal. 14,5 mm tip KPVT, a tunului "GROM" cu ţeavă lisă (aruncătorul de grenade antitanc SPG-9 D) şi a muniţiei folosite de acesta etc.
Livrarea documentelor respective urma să fie realizată într-un interval de 2-12 luni (în funcţie de complexitatea produsului solicitat). România trebuia să plătească doar cheltuielile făcute de partea sovietică pentru multiplicarea documentaţiei. Autorităţile române puteau utiliza în mod gratuit licenţele de fabricaţie primite, dar nu aveau dreptul să exporte "produsele fabricate după documentaţie sovietică în ţările socialiste din afara Tratatului de la Varşovia şi nici în ţările în curs de dezvoltare, în înzestrarea armatelor cărora se află tehnică similară (...) pentru fiecare caz în parte urmează ca partea română să-i solicite (Uniunii Sovietice – n.r.) acordul".
Pentru a compensa dezechilibrul care exista între cele două ţări în privinţa livrărilor de tehnică militară, autorităţile sovietice au acceptat să cumpere din România produse în valoare de 119,5 milioane de ruble (echivalentul a 797 de milioane de lei valută): piese de schimb pentru tancurile T-55 şi PT-76 B, 200 de milioane de cartuşe cal. 7,62 mm, precum şi piese de schimb pentru avioanele MIG-21, Il-28, MIG-17 şi pentru motorul de aviaţie VK-1.
De asemenea, partea sovietică a acceptat să acorde consultaţii, astfel încât inginerii români să cunoască în detaliu utilajele şi materialele necesare pentru organizarea producţiei în România. Totodată, Moscova a precizat că, până la punerea la punct a fabricaţiei produselor respective în România, URSS urma să livreze materialele şi produsele de completare necesare părţii române doar în măsura posibilităţilor. În raportul comun al generalilor Constantin Şandru şi Vasile Ionel, întocmit la 29 octombrie 1970, s-a menţionat faptul că sovieticii puteau invoca în orice moment clauza respectivă, "deoarece oricând refuzul va putea fi argumentat prin lipsa posibilităţilor".
Capacitatea redusă a industriei româneşti de apărare de a realiza într-un interval scurt de timp elementele necesare fluxurilor de fabricaţie a asigurat dreptul autorităţilor de la Moscova de a interveni asupra cantităţilor şi a calităţii produselor militare româneşti realizate sub licenţă sovietică. De exemplu, într-un document emis în luna octombrie 1970, partea sovietică a precizat: "Ţinând seama de volumul mare şi greutăţile în fabricarea maşinii de luptă BMP-1, industria URSS poate să participe într-o măsură minimă la fabricarea acesteia în RSR, participare care, plecând de la posibilităţile existente, s-ar limita la transmiterea către RSR a documentaţiei tehnice de licenţă şi la acordarea consultaţiilor necesare specialiştilor români în URSS şi RSR, fără a livra produse de completare,
subansambluri şi piese.
În legătură cu aceasta, ar fi oportun ca partea română să analizeze problema eficienţei tehnico-economice a organizării fabricării maşinii BMP-1 în RSR, plecând de la necesităţile proprii în astfel de maşini şi exportul lor posibil în alte ţări participante la Tratatul de la Varşovia, având în vedere faptul că partea sovietică îşi va acoperi necesarul de maşini BMP-1 din producţie proprie şi din importuri din RS Cehoslovacia.
În cazul când partea română va hotărî să organizeze în RSR fabricarea elicopterului greu de transport, industria URSS va putea acorda doar un ajutor limitat în fabricarea acestui elicopter prin transmiterea către RSR a documentaţiei tehnice de licenţă şi prin acordarea consultaţiilor necesare specialiştilor români în URSS şi RSR, fără livrarea produselor de completare, a subansamblurilor şi a pieselor.
Asupra problemei privind transmiterea documentaţiei tehnice de fabricaţie a maşinii BMP-1 şi a elicopterului se va reveni ulterior, după luarea hotărârii de către partea română privind fabricarea lor în RSR".
Licenţele care s-au acordat României la 29 octombrie 1970 au fost transmise fără plată de URSS – cu excepţia sumei cheltuite de sovietici pentru multiplicarea, pregătirea şi transportul documentaţiei respective în România. Concomitent, autorităţile de la Bucureşti au avut "dreptul de a intra în cooperare în producţie cu oricare din ţările participante la Tratatul de la Varşovia, precum şi de a vinde tehnica respectivă acestor ţări". Această ultimă prevedere a impus o obligaţie pentru statul român: obţinerea de fiecare dată a acordului URSS, atunci când autorităţile de la Bucureşti doreau să exporte produse militare româneşti (realizate sub licenţă sovietică) în statele socialiste care nu erau membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, precum şi în ţările în curs de dezvoltare.
Dependenţa României de produsele de completare sovietice şi controlul pe care îl exercita URSS asupra exporturilor militare româneşti l-au determinat pe Nicolae Ceauşescu să solicite găsirea unor modalităţi de eludare a prevederilor nefavorabile României existente în diferite documente. De exemplu, în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din ziua de 16 noiembrie 1970 s-a stabilit să fie luate "măsuri pentru modernizarea transportorului blindat (BTR-60 PB, cunoscut şi sub denumirea de TAB-71,) pe baza documentaţiei tehnice de fabricaţie realizate în RS România, creându-se astfel condiţiile pentru livrarea lui la export fără a mai fi necesar acordul părţii sovietice".
Totodată, pentru a micşora deficitul înregistrat în balanţa de plăţi externe a României, Nicolae Ceauşescu a solicitat la sfârşitul anului 1970 reducerea importurilor de tehnică militară în perioada 1971-1975. În consecinţă, generalul Ion Ioniţă a propus la 28 ianuarie 1971 scoaterea din planurile de achiziţii a numeroase produse care ar fi fost importate din URSS, Polonia şi Cehoslovacia: 42 de tancuri T-55, 76 de tractoare de artilerie şenilate, 150 de obuziere cal. 122 mm, 76 de tunuri cal. 130 mm, 10 autocamioane TATRA, 29 de avioane de interceptare MIG-21 MF, două avioane MIG-21 US (dublă comandă), patru avioane L-39 (de şcoală), trei avioane de transport An-24, două elicoptere de transport, 30 de motoare pentru avioanele MIG-21, 14 staţii de radiolocaţie P-12 MP etc.
În opinia noastră, informaţia respectivă a ajuns la Moscova şi reacţia autorităţilor sovietice apare ca o consecinţă la măsurile adoptate la Bucureşti. Aceasta s-a concretizat sub forma impunerii unor noi condiţii restrictive la acordarea de licenţe pentru produsele speciale care urmau să fie fabricate în România. Totodată, URSS a adoptat măsuri de coordonare mai strictă a producţiei de armament, muniţii şi tehnică de luptă la nivelul Comisiei CAER pentru industria de apărare. Astfel, la 28 iulie 1972, Moscova a înştiinţat guvernul de la Bucureşti despre hotărârea guvernului URSS "de a transmite licenţele cu plată (începând cu data de 1 ianuarie 1973) şi de a percepe (o) redevenţă (de până la 10% din valoarea exportului, cu plata în valută,) pentru exporturile (României) în alte ţări decât în statele participante la Tratatul de la Varşovia, RP Mongolă, RD Vietnam şi Republica Cuba".
În mod evident, Nicolae Ceauşescu a fost nemulţumit de faptul că sovieticii nu mai doreau să respecte o decizie adoptată în anul 1949 la cea de-a doua Sesiune a CAER – prin care "licenţele şi documentaţia tehnică s-au transmis gratuit, ţara primitoare având obligaţia să plătească cheltuielile pentru pregătirea şi transmiterea documentaţiei (copiere, multiplicare, expediere etc.)".
Hotărârea din iulie 1972 a guvernului Uniunii Sovietice a fost analizată atent la Bucureşti şi, la 5 octombrie 1972, generalul de armată Ion Ioniţă a trimis un raport lui Nicolae Ceauşescu, în care a precizat: "Deşi pentru documentaţia primită «gratuit» (din URSS) până în prezent s-au plătit sume însemnate, care depăşesc cheltuielile legate de pregătirea şi transmiterea ei, trecerea la noul sistem este mult mai dezavantajos (sic!) pentru noi şi va avea ca urmare o creştere a efortului valutar; hotărârea guvernului sovietic de a pretinde redevenţe pentru unele exporturi în terţe ţări implică controlul asupra volumului şi condiţiilor de export al tehnicii militare fabricate (în România) după licenţă sovietică".
Colaborarea între cele două părţi a continuat pe anumite paliere, dar s-a blocat în unele situaţii ca urmare a neînţelegerilor privind plata redevenţelor pentru licenţele acordate României de URSS. De exemplu, în volumul său de memorii, generalul de armată Anatoli I. Gribkov – şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite în perioada 1976-1989 – a afirmat că "guvernul român a solicitat (autorităţilor sovietice) să i se vândă licenţa pentru fabricarea tancului T-72 şi a avionului de vânătoare MIG-23, dar a urmat un refuz politicos (din partea URSS), fapt care a făcut ca partea română să se îndepărteze şi mai mult (de Moscova). România a fost nevoită să realizeze, în cooperare cu Iugoslavia, propriul său avion (de vânătoare-bombardament) IAR-93 şi un tanc mijlociu (versiunea românească a tancului sovietic T-55 – n.r.). Proiectarea şi începerea noii producţii au costat foarte mult România".
Lt. col. dr Petre OPRIŞ
Citește pe Antena3.ro