Omagii – da, memorii – ba

Mii, de nu chiar zeci de mii de pagini despre Nicolae Ceauşescu au fost scrise de scriitorii din România din 1965 până în 1989. Sunt pagini de laudă şi proslăvire în versuri şi în proză, fie aceasta jurnalistică, poematică sau eseistică.

În contrast cu proporţiile acestei foarte bogate producţii şi cu nu­mărul celor care au contribuit la realizarea ei, sunt însă foarte puţini scriitorii care în cei aproape 20 de ani trecuţi de la răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere şi-au consemnat şi, desigur, publicat aminti­rile cu şi despre el.

Ceauşescu este de aceea o absenţă şocantă în memorialistica scriitorilor din România. Ca personaj cât de cât conturat, el apare doar în reme­mo­ră­rile unor foşti demnitari. În mod bi­zar, puţinii scriitori care l-au evocat to­tuşi mai stăruitor (Nicolae Breban, Norman Manea) au fost mai înclinaţi să-l proiecteze în abstracţii sau re­prezentări figurate decât să-i dea concreteţe, "carne epică". Dacă însă Norman Manea nu l-a văzut pe Ceau­şes­cu decât la televizor, iar Nicolae Breban îl va fi întâlnit doar de câteva ori şi numai la prilejuri oficiale în cei doi ani şi ceva cât a durat aventura lui în lumea puterii po­li­tice, nici fostul înalt activist Dumitru Popescu, de asemenea jurnalist şi prozator, nu procedează altfel.

Cu toate că s-a aflat în preajma lui Nicolae Ceauşescu pe toată durata re­gi­mului acestuia, inclusiv în ultimele 24 de ore de putere, tot eseistic şi spe­culativ îl tratează şi el în memoriile sale, ca şi cum nu prea l-ar fi văzut în carne şi oase. Pentru scriitorii din Ro­mânia, Ceauşescu nu este, când to­tuşi există în scrierile lor despre pe­rioada istorică încheiată în de­cem­brie 1989, decât aproape exclusiv o "idee", un "concept", o re­pre­zen­tare fantomatică, aproape imperso­na­lă. Alteori, de fapt rareori - mai ales în ce s-a scris îndată după exe­cuţie (Titus Popovici etc.) -, e o ridicolă ca­ricatură, prin urmare tot proiecţie reductivă şi descărnată. Ceau­şescu este omul invizibil al me­mo­rialisticii scriitorilor din România.

E o enigmă în această atitudine. Deşi nu a avut o "curte" de artişti şi literaţi, expresia "poet de curte al lui Ceauşescu" fiind o neghiobie propagandistică indiferent cui se aplică, deşi după toate aparenţele atitudinea lui faţă de lumea literară a fost mai degrabă una crispată, mefientă, distantă, poate că în fond şi oarecum dispreţuitoare, au fost totuşi nu­me­roşi literaţii care l-au întâlnit, văzut, as­cultat, observat în sfertul de veac al pre­zenţei lui în fruntea partidului unic şi apoi şi a statului. Sunt mulţi cei care l-ar fi putut descrie şi portretiza după ce l-au privit şi auzit din­tr-o relativă apropiere, fie şi nu­mai la şedinţe, congrese, întâlniri oficiale, eventual audienţe, nu neapărat în împrejurări mai destinse.

Sunt cei care au fost în conducerea Uniunii Scriitorilor din 1965, când în februarie se ţinuse o conferinţă a Uniunii, până către sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut. Sunt cei care au fost membri ai Comitetului Central, unii încă înainte ca el să-i succeadă lui Gheorghiu-Dej, şi îl ştiau de-acolo. Sunt cei care, membri sau simpatizanţi comunişti din perioada ilegalităţii ori intraţi în partid şi în funcţii îndată după 1944, lucraseră cu el sau măcar îl intersectaseră încă înainte de a deveni "numărul unu".

Nu mai erau toţi în viaţă, desigur, în decembrie 1989, dar nici în jurnalele sau în scrierile memorialistice ră­ma­se de la cei care n-au apucat sfârşitul lui Ceauşescu nu există în­semnări despre el. De frică?!

Imposibil nu e, dar nu pare să fie o ipo­teză plauzibilă. Dacă până în 1989 teama i-a împiedicat într-adevăr pe scriitori să-l portretizeze pe Ceau­şescu pentru sertar şi pentru poste­ritate, de ce după aceea, în libertate, nu au făcut-o?

Ce i-a inhibat pe literaţi, ce a oprit mâna scriitorilor, de vreme ce până şi folcloricul  "Taraf al Haiducilor", atât de cunoscut în Occident, i-a de­dicat lui Ceauşescu o compoziţie pe cât de simţită, pe atât de liberă ca vi­ziune ("Ba­lada Conducătorului")?! Unde, genială expresie a spe­ci­ficităţii, tribunalul îl condamnă pe Ceauşescu fiindcă ar fi "mâncat Ro­mânia",  ceea ce situează tematic balada lăutarilor din Clejani în continuitatea motivului înfulecării şi a devorantei obsesii alimentare din "Ţiganiada", epopeea lui Budai-Deleanu. Obsesie care, în treacăt fie spus, poate fi găsită şi în alte texte ale Tarafului, cum ar fi această rugă em­blematică - "Du-mă Doamne şi mă lasă/Unde e găini mai grase".

Este cert că într-o covârşitoare ma­joritate textele de "omagiu" scrise de literaţii din România despre Ceau­şes­cu între 1965 şi 1989 erau rezulta­tul unor multiple obligaţii, presiuni şi poate chiar constrângeri, că nu proveneau din sincere elanuri afective şi in­telectuale. Absenţa sincerităţii este de altfel chiar o condiţie a pro­duc­ţii­lor de acest gen, indiferent unde, când şi de cine sunt fabricate.

Sunt texte de supuşenie, în definitiv mai ruşinoase pentru cei care le-au instituit şi impus decât pentru autorii lor. Un memorial, o bibliotecă, o ex­poziţie a acestor "oma­gii", dar strict în registrul so­brie­tăţii, fă­ră nimic os­tentativ sau de­mons­trativ, ar pune într-o crudă lu­mină grotesca unifor­mizare de mari proporţii în urâţenie, prostie şi servilism a "epocii", enormul kitsch de partid şi de stat, deopotrivă înfricoşător şi ridicol, ce constituia idealul celor aflaţi în fruntea regimului comunist din România de acum 20 de ani. Ar fi o eliberare. Una parţială, însă. Fiindcă în lipsa memoriilor libere des­pre cel care a fost delirant "omagiat" din supu­şenie, vreme de un sfert de veac, fantomele kitschului de altădată se insinuează, şi cum,  încă!, în prezent.