Problema germană şi zidul Berlinului

La începutul lunii aprilie 1989, ambasadorul Republicii Federale Germania acreditat la Bucureşti a fost retras de guvernul de la Bonn în semn de protest faţă de politica promovată de Nicolae Ceauşescu în privinţa respectării drepturilor omului.

Atitudinea autorităţilor vest-germane din primăvara anului 1989 poate fi analizată din perspectiva încălcării grave şi în mod repetat, de liderul Partidului Comunist Român şi subordonaţii acestuia, a drepturilor omului, prevăzute în Actul final de la Helsinki. Documentul respectiv fusese semnat şi asumat la 1 august 1975, în capitala Finlandei, chiar de Nicolae Ceauşescu. Ca urmare a acţiunilor desfăşurate de cadrele Securităţii împotriva celor care l-au criticat pe preşedintele României în luna martie 1989, auto­rităţile vest-germane şi franceze şi-au rechemat ambasadorii acreditaţi la Bucureşti.

Acţiunea respectivă poate fi însă analizată şi din perspectiva rediscutării problemei Zidului Berlinului, în contextul politicii externe bazate pe dialog, promovată de li­derul sovietic Mihail Gorbaciov.


STATUTUL POSTBELIC AL GERMANIEI
În perioada 1945-1989, principala problemă internaţională existentă în Europa a constituit-o definirea statutului postbelic al Germaniei. Împărţită în patru zone de ocupaţie, cu o capitală în care se aflau forţe militare ale celor patru Mari Puteri, Germania a reprezentat un măr al discordiei între învingătorii din cel de-al doilea război mondial şi, implicit, unul dintre focarele cele mai periculoase ale războiului rece.

Crearea Uniunii Occidentale la 17 martie 1948 a fost interpretată de reprezentanţii URSS ca o dovadă a neîncrederii manifestate de Aliaţii Occidentali faţă de Moscova. În consecinţă, la 20 martie 1948, mareşalul Vasili D. Sokolovski a profitat de faptul că în acel moment era preşedinte al Consiliului Aliat de Control din Germania şi a blocat activitatea acelui consiliu - prin întreruperea şedinţei care avea loc şi părăsirea sălii în care se desfăşurau discuţiile. Al doilea pas efectuat de autorităţile sovietice a fost instituirea "micii blocade" asupra Berlinului de Vest (31 martie 1948). Această măsură a fost urmată de o blocadă totală instituită asupra sectoarelor de ocupaţie ale Aliaţilor Occidentali din Berlin (24 iunie 1948). Americanii, brita­nicii şi francezii au răspuns prin crearea imediată a unui pod aerian, care i-a aprovizionat pe berlinezii din sectoarele supuse blocadei.

Sovieticii nu au reuşit să împie­dice divizarea Germaniei prin instituirea blocadei totale asupra Berli­nului de Vest. La 8 mai 1949, Consi­liul parlamentar german, constituit în sectoarele occidentale ale ţării, a adoptat Legea fundamentală de la Bonn a RFG. Astfel s-au pus bazele unui nou stat german. Replica Moscovei a survenit câteva luni mai târziu, când Consiliul poporului german din zona de ocupaţie sovietică a proclamat formarea RDG (7 oc­tombrie 1949).


CRIZELE DE LA BERLIN
După aproape patru ani, în iunie 1953, armata sovietică a intervenit în forţă pentru înăbuşirea unei revolte a muncitorilor berlinezi. Acţiunea respectivă s-a soldat cu 25 de cetăţeni decedaţi şi 378 de răniţi, precum şi cu arestarea a circa 25.000 de persoane.

În anul 1961, autorităţile de la Mos­cova s-au confruntat cu o nouă "criză a Berlinului". Aceasta a fost generată de perpetuarea diver­genţelor dintre URSS, RDG şi ţările occidentale, generate de încercarea liderilor politici şi militari sovietici şi est-germani de a soluţiona pro­blema germană fără a ţine cont de alte păreri. În consecinţă, propune­rile URSS şi RDG referitoare la în­cheierea Tratatului de pace cu cele două state germane existente în acel moment - Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană - şi transformarea Berlinului occidental într-un "oraş liber" au fost respinse sistematic de SUA, RFG, Marea Britanie şi Franţa.

Opoziţia celor patru ţări occidentale s-a menţinut multă vreme, deoarece guvernele acestora nu doreau să recunoască existenţa ca stat a RDG şi încercau să-şi protejeze cât mai bine drepturile pe care le aveau în Berlinul de Vest. În aceste condiţii, URSS ameninţa că va semna Tratatul de pace numai cu RDG.
Liderii sovietici şi est-germani au înăsprit tonul în legătură cu rezol­va­rea problemei germane, iar criza Ber­linului a ajuns la apogeu în luna august 1961. În comunicatul Consfă­tuirii conducătorilor partidelor co­mu­niste şi muncitoreşti din ţările Or­ganizaţiei Tratatului de la Var­şo­via (Moscova, 3-5 august 1961) s-a menţionat sub formă de ultimatum: "Toţi participanţii la consfătuire au exprimat părerea unanimă că pro­blema încheierii Tratatului de pace cu Germania şi a normalizării pe aceas­tă bază a situaţiei din Berlinul occidental s-a copt de mult şi că re­zolvarea ei nu suferă amânare".

Un nou avertisment adresat sta­telor occidentale a devenit public la 13 august 1961. În Declaraţia gu­vernelor statelor participante la Organizaţia Tratatului de la Var­şovia, emisă în ziua respectivă, s-a precizat: "Ţările participante la Tratatul de la Varşovia nu pot să nu ia măsurile necesare pentru a asigura securitatea lor şi înainte de toate securitatea Republicii Democrate Germane.

Guvernele statelor participante la Tratatul de la Varşovia propun Camerei Populare şi guvernului RDG, tuturor oamenilor muncii din Republica Democrată Germană, să introducă la graniţele cu Berlinul occidental măsuri de natură să împiedice în mod cert activitatea subversivă împotriva ţărilor la­gărului socialist şi prin care să se asigure în jurul întregului teritoriu al Berlinului occidental, inclusiv la graniţele cu Berlinul democrat, o pază sigură şi un control eficient.

Fireşte că aceste măsuri nu trebuie să afecteze actualul sistem de circulaţie şi de control al co­mu­nicaţiilor dintre Berlinul occidental şi Germania Occidentală".

Principala măsură în acest sens s-a materializat în construirea Zidului Berlinului începând cu data de 13 august 1961. Acesta avea o lun­gime de 113 km, 13 puncte de trecere din zona estică în cea vestică şi s-a transformat cu timpul într-o veritabilă graniţă.


ESCALADAREA TENSIUNILOR DINTRE EST ŞI VEST
Apariţia Zidului Berlinului i-a determinat pe liderii militari ai NATO şi ai OTV să adopte măsuri pentru ridicarea capacităţii de luptă a forţelor armate. Totodată, SUA şi alte state membre NATO au acţionat pentru introducerea în teatrul lor de operaţiuni a două divizii, 1.080 de tancuri, 30 de instalaţii de rachete operativ-tactice, 48 de tunuri ato­mice, 275 de avioane, 25 de nave de luptă şi 136.000 de militari până la data de 1 decembrie 1961.

La rândul lor, sovieticii au organizat şi desfăşurat o amplă aplicaţie militară în octombrie 1961 (nume de cod: "Furtuna") pe teritoriile RDG, Poloniei, Cehoslovaciei şi în re­giunea de vest a URSS. Scopul de­clarat al acesteia era instruirea trupelor din compunerea Forţelor Armate Unite ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. La aplicaţie au participat unităţi din trupele de uscat, precum şi desant aerian, unităţi de aviaţie şi de marină militară.

În aceeaşi perioadă au fost ope­rate unele schimbări în conducerea forţelor sovietice de pe Teatrul de Acţiuni Militare Vest. Astfel, în funcţia de comandant-şef al Grupului de Trupe Sovietice din Germania a fost numit mareşalul Ivan S. Ko­nev, un veteran din cel de-al doilea război mondial. De asemenea, la comanda Grupului Special de Trupe Sovietice din Ungaria a fost numit generalul de armată Pavel I. Batov, înlocuindu-l în funcţie pe generalul M.T. Nikitin.

Problema Berlinului a înăsprit relaţiile dintre Est şi Vest, având urmări grave pentru securitatea statelor europene. După preluarea puterii la Moscova de către Mihail Gorbaciov, în anul 1985, situaţia respectivă a cunoscut o schimbare pozitivă.

În cele din urmă, la 9 noiembrie 1989, autorităţile est-germane au permis din nou libera trecere a cetăţenilor dintr-un sens în altul al Zidului Berlinului fără prezentarea vreunei vize de tranzit, şi cetăţenii germani au început demolarea sa.