Radio Europa Liberă, despre urmaşul lui Ceauşescu

La 2 februarie 1989, Radio Free Eu­rope Research – secţia de cercetare de la Radio Europa Liberă – a înaintat con­ducerii americane un raport pe tema succesiunii lui Ceauşescu. Ra­portul este semnat de Michael Shafir, şeful secţiei, prin bunăvoinţa căruia vi-l prezentăm acum.

Din raportul întocmit de către cer­ce­tătorii postului de radio din Mün­chen după profesioniste şi în­de­lungi monitorizări ale cercului puterii din Bucureşti, reiese că, prin compa­raţie cu celelalte "ţări fră­ţeşti" din Eu­ropa, situaţia din Româ­nia era atipică.

Reţinem din extrem de interesanta analiză pentru evenimentele ce-au urmat că ipoteza succesiunii Elenei Ceauşescu a fost avansată pe fondul aniversărilor cuplului Ceauşescu din 1989. Raportul, destinat oficialităţilor şi serviciilor speciale americane, esti­mează oficializarea poziţiei de secund la cârma României a Elenei Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al PCR.

Remarcăm totodată proeminenţa lui Emil Bobu şi Constantin Olteanu, şi ei creditaţi de către analist cu potenţialitatea unor roluri politice neîncercate.

Elena Ceauşescu, perspective de succesiune politică
Celebrarea zilei de naştere a Ele­nei Ceauşescu în 1989 poate confirma ipoteze anterioare, cum că şi-ar putea pregăti terenul pentru a-i urma la putere soţului ei. Este puţin probabil totuşi că va avea succes.
La 7 ianuarie 1979 presa română aniversa, pentru prima oară, ziua de naştere a soţiei preşedintelui, Elena Ceauşescu. La început neobişnuită în cadrul normelor ritualului comunist, aniversarea a devenit ulterior o trăsătură caracteristică a sistemului politic românesc şi o constantă în ultimii ani.

Anul acesta, festivităţile au pre­zentat toate elementele asociate cultului personalităţii Ceauşeştilor; iar acope­rirea mediatică extinsă nu a surprins deloc. Chiar şi cei mai fini observatori vestici ai României – să nu mai vorbim de însăşi populaţia ţării –, au pu­tut evita greu senzaţia unui déjà-vu legat de aceste evenimente. Într-adevăr, ascultarea terminologiei ridicole din descrierea pretinselor merite ale Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu – cândva un ho­bby favorit al observatorilor –, a încetat de mult să fie altceva decât o experienţă neinteresantă. O anumită saturaţie s-a instalat în jocul surprinderii dife­renţei dintre "activităţile creatoare" şi a fi "un simbol strălucit al spiritului naţional" (pentru a aminti doar două dintre numeroasele descrieri similare ale personalităţii Elenei Ceauşescu utilizate anul acesta); nici o diferenţă între ele, nici măcar pentru cel mai isteţ partizan în abordarea kremlinologică a politicilor comuniste.

Şi totuşi – având în vedere restali­nizarea idiosincretică a sistemului politic român –, tehnicile de investigaţie kremlinologică sunt mai greu de respins în cazul României decât în celelalte ţări est-europene. Întâi de toate, din cauza secretului care le în­con­­joară; iar construirea şi păstrarea puterii pot fi rar cercetate altfel decât prin mecanismul, pe drept socotit limitat, al perspectivei kremlinologi­ce. Sărbătorirea zilei Elenei Ceauşescu în 1989 pare să confirme indiciile anterioare că soţia preşedintelui şi-ar pregăti terenul pentru a-i succeda soţului ei.

Celălalt unic erou al Republicii
Conform unui decret semnat de preşedintele Ceauşescu şi publicat în ziarul partidului, Scînteia, de la 8 ia­nuarie, Elenei Ceauşescu i s-a confe­rit distincţia supremă Erou al Repu­blicii Socialiste România. Este pentru a doua oară când Elena Ceauşescu primeşte acest ordin, prima dată întâmplându-se în mai 1988, cu ocazia celei de-a şaizecea aniversări a partidului. Totuşi, pe-atunci, Elena Ceauşescu trebuia să-şi împartă momentul de glorie cu soţul care-a primit aceeaşi distincţie din partea Comitetului Executiv al PCR şi Consiliului de Stat. De data aceasta lu­minile rampei erau doar pentru ea, pentru că, la 7 ianuarie 1989, Elena Ceauşescu a împlinit 70 de ani. În vreme ce Nicolae Ceauşescu este cu mult în avansul soţiei – fiind, fapt important, ales Erou al Republicii de nu mai puţin de patru ori –, cu excep­ţia celor doi, nimeni nu s-a mai bucurat de această onoare.

De înţeles astfel că Elena a fost ipos­taziată în "tovarăşa de încre­dere" a şefului ţării nu numai meta­foric, de poeţii ţării, ci şi în practica politică, într-o evidentă încercare de construcţie, prin asociere, a legiti­mităţii.

Înălţarea Elenei în a doua poziţie a ierarhiei este deja evidentă de ceva vreme şi, prin numeroasele sale poziţii oficiale, depăşeşte mult tipicurile de protocol. Începând cu plenara CC din decembrie 1984, noile standarde solicitau participanţilor să-şi înceapă discursurile adresân­du-se nu doar secretarului general, ci şi soţiei acestuia. Mai mult, chiar şi în Marea Adunare Naţională – unde Elena e doar un deputat printre alte câteva sute –, vorbitorii îşi încep discursurile referindu-se la ambii Ceau­şeşti. Invariabil Elena este menţio­nată în aceste luări de cuvânt ca şi în telegramele trimise de public şi la sărbătoririle oficiale, din diverse ocazii, ale preşedintelui. Singurii care n-o menţionează sunt Nicolae Ceauşescu şi primul-ministru Constantin Dăscălescu; asta dacă nu cumva Dăscălescu nu se referă la ea în articole sau cuvântări care o ridică generos în slăvi.

Cu toate acestea, poziţia Elenei Ceauşescu de secund la cârmă nu a fost instituţionalizată. Viitorul congres al PCR, prevăzut pentru 1989, ar putea fi văzut ca o încercare de schimbare a situaţiei. În acest sens ar putea fi luat drept indiciu faptul că Elena Ceauşescu a primit misiunea de a rosti discursuri substanţiale în 1988 şi 1987; şi, ca o distanţare faţă de practicile anterioare, în decembrie 1988 şi ianuarie 1989 de două ori a fost menţionată alături de soţul ei în schimbul de mesaje între PCR şi li­derii Chinei. La fel s-a întâmplat în schimbul diplomatic cu Fidel Castro, liderul cubanez, şi cu Dolores Ibarruri, liderul Partidului Comunist Spaniol. Faptul pare să fi urmărit două scopuri. Mai întâi, i-a fost acordat ei un important avantaj faţă de orice alt posibil candidat la succesiune. În context, pare relevant că Emil Bobu – strategic vorbind, cel mai bine plasat în vederea succesiunii – a fost desemnat să citească mesajul de felicitare adresat de PCR şi CC Elenei, cu ocazia aniversării ei. În al doilea rând, se pare că au inten­ţionat să evidenţieze simultan experienţa ei în conducerea relaţii­lor externe şi să se asigure că e acceptată de mişcările comuniste internaţio­nale care, probabil, încă privesc cu reţinere şi jenă ideea acestei succesiuni dinastice.

Profil internaţional impunător
Încă din 1980, regulat Elena Ceau­şescu a fost asociată cu mai multe luări de cuvânt ale lui Ceauşescu la nivel internaţional; se întâmpla datorită promovării ei în postul de prim-viceprim-ministru în martie 1980. Atât în 1981, cât şi în 1989, decretele prin care i-a fost acordat ordinul de Erou al Republicii au menţionat contribuţia ei la repre­zen­tarea ţării pe plan extern. În scrisoarea trimisă de Comitetul Politic Executiv cu ocazia aniversării din ianuarie 1989, "strălucita activitate" depusă pentru a reflecta "spiri­tul partidului şi al statului nostru pe plan extern" a fost repetat men­ţio­na­tă alături de alte merite. Mai puţin obişnuită, totuşi, a fost referirea la afacerile externe, făcută de Elena însăşi în discursul ei de răspuns la felicitări. Altfel, poziţionarea Elenei alături de "strălucita solie de pace, prietenie şi colaborare" purtată de preşedinte (aşa cum relatează Lu­mea, săptămânalul de politică ex­ternă) nu mai surprinde. Pare a fi şi ea acum ridicată la înălţimea rezervată anterior exclusiv soţului ei. Asemeni lui Nicolae, se spune despre ea acum că ar fi făuritoarea unei "noi gândiri" în politica externă, afir­maţie menită să discrediteze contribuţia lui Mihail Gorbaciov la o deschidere politică.

Efortul de a asigura acceptarea Elenei Ceauşescu de către liderii co­mu­nişti străini a înregistrat un succes important în 1988, când aceasta a participat prima dată la discuţiile oficiale cu reprezentanţii sovietici, în timpul vizitei lui Ceauşescu la Mos­­cova din octombrie. Trebuie totuşi menţionat că ea a participat ca membru al Guvernului şi că dis­cuţiile separat purtate au fost exclusiv cu oficiali sovietici guvernamentali. Deşi, o lună mai târziu, chinezii au fost mai amabili cu Elena în întâlnirea de la Beijing cu secretarul general al Partidului Comunist Chinez, Zhao Ziyang, soţul său a fost şi el prezent la această întâlnire, diminuând oarecum semnificaţia faptului. Schimbul de mesaje cu Castro şi Ibarruri, men­ţionat mai sus, indică faptul că se urmăreşte continuarea acestor eforturi. Cu toate acestea, succesul sau reuşita lor poate depinde şi de crearea unei a doua poziţii, instituţionalizată chiar în interiorul partidului, pentru doamna Ceauşescu. Dacă aceasta se va realiza la următorul congres al PCR, aliaţii ideologici ai României vor fi puşi în faţa faptului împlinit. Între timp, Elena pare a-şi fi extins influenţa în politică, plasându-şi clienţi politici în poziţii influente şi într-o altă structură importantă a politice româneşti: Consiliul de Stat.

Clienţi politici în Consiliul de Stat
Fiind din ianuarie 1979 la condu­ce­rea PCR şi a Secţiei de Cadre a Co­mi­te­tului Central, Elena Ceauşescu s-a aflat în poziţie ideală pentru a-şi construi un aparat politic clientelar în partid şi în dispozitivele de stat. Este imposibil de afirmat câţi membri din nomenclatură îi datorează ei poziţiile deţinute, dar numărul lor trebuie să fie considerabil. Oricum, puternicul Consiliu de Stat pare a fi fost până de curând imun la influenţa ei. Recent însă, această situaţie s-a schimbat radical. Patru din cei mai cunoscuţi cinci membri ai Consiliului de Stat au fost numiţi în lunile care au trecut, iar cariera a trei dintre ei este, fără putere de tăgadă, legată de Elena Ceauşescu. Ei sunt Eugen Florescu, Emilian Dobrescu şi Ilie Văduva.

Cariera lui Florescu a fost salvată în 1983 de Elena şi/sau Nicu Ceau­şescu după implicarea lui în scanda­lul antisemit de proporţii inter­na­ţio­nale. Departe de a fi fost sancţionat pentru că patronase grupul de scriitori români ultranaţionalişti, şi mai ales că a colaborat cu scriitorul Corneliu Vadim Tudor, Florescu a fost promovat în ierarhia partidului. Pierderea statutului de secretar pe problemele de presă, radio şi televi­ziune a fost compensată prin nu­mirea sa ca se­cretar cu Propaganda (mai 1983) şi apoi prim-secretar al Co­mitetului Judeţean de Partid Ti­miş (mai 1984). În iulie 1988 s-a întors în Capitală ca instructor al CC al PCR la Cabinetul secretarului general al PCR.

Emilian Dobrescu fusese numit consilier prezidenţial în 1988. Din martie 1985 a lucrat direct sub conducerea Elenei Ceauşescu, ca mi­nistru secretar de stat al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, unde aceasta era preşedinte. Ilie Văduva, bine cunoscut protejat al Elenei Ceauşescu, a avut o întoarcere spectaculoasă datorită numirii lui în funcţia de consilier prezidenţial în decembrie 1988. Cu doar câteva luni mai devreme fusese oficial acuzat într-un scandal ecologic legat de stocarea deşeurilor toxice în Portul Sulina şi mutat ca ministru al Comer­ţului Exterior şi Cooperării Interna­ţio­nale. Membru supleant al Comitetului Central din 1979 şi membru deplin din 1984, Văduva a servit ca ministru de Externe din noiembrie 1985 până în august 1986. În noua poziţie, poate fi esenţial în promo­varea şi mai departe a Elenei Ceau­şescu pe plan internaţional.

Deşi evenimente cum ar fi publicarea câtorva volume festive de poezie şi articole laudative la adresa Elenei, sau tipărirea a şapte volume dedicate presupusei ei contribuţii excepţionale la ştiinţa mondială ilustrează crescânda ei influenţă, ele nu sunt fără precedent. Dincolo de acestea, o examinare a structurii pu­terii şi a evoluţiei acesteia poate to­tuşi indica intenţiile familiei Ceau­şescu. De exemplu, poate fi un fapt important că anul acesta, de ziua ei, pentru prima dată, Elena Ceauşescu a primit delegaţii ale partidului şi organizaţii publice care şi-au transmis urările prin birourile Comitetului Central. Este, de asemenea, de men­ţionat că discursurile ei au fost pu­blicate recent. Acestea erau privilegii până nu demult rezervate exclusiv soţului ei.

Chiar dacă Nicolae Ceauşescu reu­şeşte să instituţionalizeze pozi­ţia secundă a soţiei sale în partid, aceasta nu va însemna neapărat că ea îi va urma la putere. Când "Ma­rele Helmsman" va dispărea din viaţa po­litică a României, e foarte probabil să iasă la iveală opoziţia mai multor cercuri faţă de Elena, şi asta din diverse motive. Mai întâi, membrii cercului apropiat lui Cea­u­şescu ar putea dovedi că sunt mai puţin docili decât indica atitudinea lor supusă. De exemplu, Emil Bobu ar putea fi considerat o soluţie de "com­promis" în perioada imediat ur­mătoare; so­luţia aceasta ar putea fi privită ca un rău mai mic într-o pe­rioadă de tran­ziţie. Nu trebuie uitat că Bobu e încă sin­gurul membru al conducerii ac­tuale (cu excep­ţia lui Ceauşescu în­suşi) care face parte din cele mai importante fo­ruri decizionale ale partidului: CPEx (din 1974), Biroul Permanent al CPEx (din 1979) şi Se­cre­tariatul CC (din 1974). Mai mult, Bobu a fost mult timp răspunzător de cadre şi se ocupă încă de afaceri organi­zaţionale în cadrul Secreta­ria­tului. În consecinţă, deşi se poate spune că în general a implementat mu­tă­rile politice ale familiei Ceau­şes­cu, are probabil o substanţială bază politică. Mai mult, poziţia sa anterioară ca ministru al Afacerilor In­terne (1973-1975) trebuie să-l fi ajutat să îşi asigure sprijinul a ceea ce trebuie considerat una dintre instituţiile-cheie ale puterii la acea vreme. Este şi situaţia lui Constantin Ol­teanu, fost ministru al Apă­ră­rii (acum responsabil cu Cultura şi cu Propaganda în Secretariat) şi care se află în postura de a-şi subsuma sprijinul armatei.

Fie că Bobu şi Olteanu vor putea supravieţui ca lideri ai partidului, fie că vor face în cele din urmă loc pentru altcineva, mai puţin legat de Cea­u­şeşti, totul depinde de un număr de factori, dintre care nu poate fi ex­clusă influenţa Moscovei. Deşi, în pre­z­ent, pare că sovieticii nu in­fluen­ţează treburile partidului din Româ­nia, e firesc să admitem că noul lider – determinat sau forţat de moş­te­ni­rea Ceauşeştilor la o politică mai ra­ţio­nală – va trebui să se în­toarcă spre Moscova pentru ajutor şi, prin ur­mare, va fi mai deschis către dorin­ţele Kremlinului. Asta nu înseamnă neapărat că puterea Ele­nei Ceau­şescu se va evapora imediat. Dar este puţin probabil ca Moscova să subscrie unui scenariu în care fie Bobu, fie Olteanu nu ar fi altceva decât versiunea tran­zitorie, româ­nească, a lui Hua Guo­feng (care a moştenit po­ziţia lui Mao), înlă­tu­rând-o pe locala Jiang Quing (soţia lui Mao) înainte de-a fi ei înşişi îndepărtaţi. Cel mai plauzibil scena­riu ar trebui facilitat de cel puţin doi factori. Mai întâi, opoziţia faţă de încercările de succesiune dinastică ar putea veni şi din al doilea, ba chiar din al treilea plan ie­rarhic al aparatului de partid, a cărui fidelitate faţă de Ceauşeşti ar putea fi net contraba­lansată de perspectiva permanentei insecurităţi perso­nale provocate de perpetuarea siste­mu­lui de "rotaţie a cadrelor" de către Elena Ceauşescu. În final, ar trebui luat în considerare şi faptul că, la 70 de ani, doamna Ceau­şescu nu se mai află la începutul ca­rierei sale poli­tice. Cu alte cuvinte, perioada de tranziţie s-ar putea transforma într-o lungă po­veste, cu lupte prelungite pentru supremaţie, într-o confuzie generală.
Michael Shafir

Radio Europa Liberă (München) – Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere de Eliza Dumitrescu