Rata de Valea Bujorului

Era o adevărată aventură în timpul regimului comunist să ajungi de la ţară la oraş. Sau, mai bine spus, invers, pentru că niciodată nu era loc suficient în autobuzele la care oamenii se adunau buluc.

Ruta Giurgiu-Valea Bujorului era întotdeuna supraaglomerată. Pri­ma cursă spre oraş era cea destinată na­ve­tiş­tilor, care musai trebuia să ajungă la fabrica de textile "Dunăreana", la Şantierul Naval, la Întreprinderea de Construcţii Ma­şini şi Utilaje Grele (ICMUG) sau în diferite fabrici şi uzine din oraş sau din judeţ.

Şoferilor care intrau în tură la cursa de dis-de-di­mi­nea­ţă nu le era deloc uşor. Se trezeau cu "noaptea-n  cap" pentru ca la ora 4:00 să poată prelua călătorii de la staţia Valea Bujorului. Îmbrăcaţi la patru ace, cu cravată, costum gri şi cu şapcă inscripţionată cu însemnele autobazei porneau la drum înainte de ivirea zorilor. În sate, pe uliţele principale, pe traseul autobuzelor, doar ici - colo se mai găsea câte o lumină "de veghe".

Or­be­că­ind prin întuneric, navetiştii se îndreptau către staţiile de autobuz luminându-şi calea cu câte o lan­ternă. Deh, ce să-i faci! Rigorile comunismului îndemnau co­mu­nele la economie de electricitate! Victor Ciobanu era unul dintre şoferii Autobazei Giurgiu. Când unii colegi erau în concedii de odihnă sau medicale, cursele de la ţară la oraş erau şi mai multe.

La ora 7:00, din Giurgiu pleca un nou au­tobuz cu destinaţia Valea Bu­jo­ru­lui. Iar aventura zilnică debuta. De la ca­sieria autogării, pasagerii îşi procurau bilete. Apoi, în mare grabă, se îndreptau spre rata potrivită. "Cursa de la ora 7:00 era oarecum mai lejeră", ne spune Victor Ciobanu. "La ora 11:00 nu mai era loc de aruncat un ac. Oamenii se înghesuiau, se împingeau unii pe alţii, încercând să prindă un loc pe scaun. Cei mai puţin norocoşi mergeau pe culoar, uneori într-un picior, atât de mare era aglo­meraţia. Iar vara, chiar dacă mer­geam cu toate geamurile deschise, abia se mai putea respira."

Călătorii aveau adevărate strategii. Când întâlneau câte o cunoştinţă care reuşise să prindă un loc pe scaun se bucurau nespus. Îi încredinţau bagajele, de cele mai multe ori voluminoase. Alteori, copiii erau strecuraţi pe geamurile larg deschise pentru a prinde un loc pe scaun. Aceeaşi metodă era aplicată şi pentru bagaje. În înghesuiala teribilă, părinţii sau bunicii ajutau copiii să pătrundă prin mulţime, cât mai aproape de uşă.

Dând din coate, se apropia şi câte un bătrân: "Daţi-mi voie, că sunt operat!". Unii, mai înţelegători, îi permiteau accesul. Alţii nici nu voiau să audă. Aşa că bietul bătrân se trezea de multe ori în mijlocul aglomeraţiei, împins din toate părţile. "Nu mai împingeţi, măi, taică, mă loviţi!", spunea acesta din răsputeri. Dar mulţimea nici nu voia să audă!  "Cel mai greu era să închid uşile. De foarte multe ori deschideam imediat uşa după ce se auzea câte un ţipăt: «Au, mi-ai prins piciorul! Au, mâna mea! Stai, dom'le, că mi-a rămas sacoşa afară!». Încercam de 4-5 ori să închid uşile. Uneori, cei agăţaţi pe scara autobuzului, văzând că nu mai au loc, renunţau şi aşteptau cursa următoare", îşi mai aminteşte Victor.

Scârţâind din toate încheieturile, autobuzul se îndrepta din nou spre Valea Bujorului. Parcurgând o bună "bucată" de drum, mai mult prin hârtoape, pe drumul pietruit ce "aşeza" pasagerii de pe culoar la fiecare frânare, în satul Onceşti călătorii puteau respira cât de cât: o parte din călători ajunseseră la destinaţie. Iar, dacă din staţia cu pricina urcau doar câţiva călători, situaţia celor care aveau de mers până la "capăt de line" era mult îmbunătăţită! Uneori, pe traseu, aveau nenorocul de a fi anunţaţi de şofer că trebuie să coboare un pic, în boarea de pe câmp: "S-a spart perna de aer! Încercăm să ajungem în primul sat. Dacă nu reuşim, mergeţi pe jos până la prima staţie!".

Iarna, marea vale a Onceştiului le dădea bătăi de cap navetiştilor. De cele mai multe ori, zăpada depusă peste noapte forma o barieră de nepătruns. Cu mic, cu mare, oamenii dădeau o mână de ajutor. Înarmaţi cu lopeţi, călătorii ajutau la deszăpezire. Alţii "puneau umărul" la împinsul ratei, care musai trebuia să-i ducă la serviciu. Uneori frigul şi nămeţii îi determina să renunţe şi să se îndrepte "în şir indian" spre tren. Numai navetist să nu fi fost!