x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Rezident în Dallas-ul din Vulcan

0
19 Feb 2009 - 00:00

Februarie 1989. Iarna e la fel de grea în Valea Jiului ca şi cu un an în urmă, ca şi cu doi ani în urmă. Doar rachiul taie greaţa, dimineaţa, şi mai încălzeşte spiritele. Dar azi nici rachiu nu mai e la Alimentară. E zi de salariu, iar minerii nu mai primesc nimic de băut.



Spre seară, când îşi vor lua banii, se vor furişa spre marginea oraşului, acolo unde se regăsesc de fiecare dată după ce termină programul de muncă. La zidul format din coteţele porcilor. Zidul împrejmuieşte oraşul precum o fortăreaţă medievală. Acolo găsesc întotdeauna ceva de băut. Cu hainele roase de armatele de şobolani din mină, murdari din cap până-n picioare, vor căuta licoarea făcută în casă, pe ascuns, din orice fermentează şi se poate combina cu spirt. Asta vor face şi în următoarele zile, petru că în oraş nu se mai vinde alcool de nici un fel…

Aşa ar fi început un reportaj într-o zi de salariu, în oricare dintre cele cinci oraşe din Valea Jiului, cu 20 de ani în urmă. Munca era reglementată prin lege. Nimeni nu i se putea sustrage, iar cei care îndrăzneau ajungeau fie în puşcărie, fie chiar în minele din Valea Jiului, alături de oameni din toate categoriile sociale şi din toate colţurile ţării. Pentru unii era un privilegiu: salarii mari, bonusuri, curent electric ieftin sau chiar o garsonieră fără încălzire, într-un bloc muncitoresc ridicat în anii ’50. Pentru alţii era cea mai grea pedeapsă. Dacă unele categorii profesionale aveau de ales, profesorii, medicii, veterinarii sau alţi tineri absolvenţi de facultăţi bune nu be­neficiau nici măcar de acest "privilegiu".

"Am terminat Facultatea de Litere în 1987 şi am fost repartizat ime­diat. Absolvenţii treceau printr-un sta­giu obligatoriu de trei ani. Dacă cineva refuza stagiul, trebuia să plătească întreaga perioadă de şcolarizare, dar nu existau astfel de cazuri. Erau situaţii fericite când un absolvent obţinea negaţie pentru că postul respectiv era inexistent, dar, în ge­neral, stagiul era obligatoriu. Cu media peste 9, eu am fost repartizat la Vulcan. Era bine, pentru că totuşi era un oraş, nu o zonă rurală", îşi aminteşte George Ardeleanu, astăzi asistent la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. Tine­rii profesori nu aveau nici o şansă după ce terminau studiile. Erau obligaţi prin lege să predea la locul repartiţiei, indiferent unde era acesta şi ce sacrificii trebuia să facă absolventul. Profesorul – doctor astăzi – se căsătorise recent şi aştepta un copil în momentul repartiţiei. Soţia sa era încă studentă, în anul trei. A urmat cea mai neagră perioadă din viaţa lor: copilul s-a născut la începutul lui ’88, în garsoniera plină de igrasie şi fără nici o sursă de încălzire în care fuseseră mutaţi fără drept la replică "din grija statului". Pe principiul "munca te-nvaţă /munca te-nalţă", tânărul profesor de limba şi literatura română a fost forţat de împrejurări să se specializeze, în câteva luni, în mai multe "meserii", pentru a-şi salva familia şi, mai ales, viaţa fetiţei: a devenit expert în instalaţii de încălzire improvizate, a învăţat de unde îşi poate procura zilnic lemn sau cărbune, a devenit priceput în salturile peste vagoane în mişcare şi s-a vindecat miraculos de frica de înălţime, fiind obligat să urce aproape în fiecare zi pe acoperişul blocului şi să desfunde hornul. În februarie ’89 era deja expert în procurarea cărbunelui pentru foc.  
"Reuşisem, după doi ani de «practică», să ajung într-un loc unde cărbunele venea pe bandă şi luam direct, fără să îmi mai pun viaţa în pericol sărind peste vagoane. Identificasem şi un robinet cu apă caldă unde puteam să mă spăl pe mâini, dar până atunci am trecut printr-o perioadă de iniţiere care a durat doi ani", îşi aminteşte profesorul. Fura cărbune pentru încălzire. Uneori fura lemne. Altă modalitate de supravieţuire nu exista. Minerii erau mai fericiţi: puteau aduce acasă cărbunele pur, direct din mină, zilnic, după pofta inimii. Dar profesorii, medicii, ve­terinarii sau alţi nefericiţi repartizaţi în Valea Jiului, cu medii mari sau foarte mari în facultate, erau nevoiţi să înveţe toate trucurile supravieţuirii zilnice din mers. "Am primit repartiţia şi în primele două luni am stat în cămin de nefamilişti. Apoi am primit o garsonieră. Nu avea nici o sursă de căldură. Aveam calorifere, erau racordate, dar rămâneau întotdeauna reci. A trebuit să ne instalăm un fel de godin făcut chiar de mine. Un fel de sobă care funcţiona cu cărbuni. Blocurile erau prevăzute cu horn, probabil tocmai pentru astfel de situaţii. Lăsaseră o portiţă. Exista un horn pentru toate garsonierele de la acelaşi nivel. Aici apărea una dintre principalele diferenţe între mine şi minerii care aduceau cărbuni de cea mai bună calitate direct de la sursă, dar eu nu aveam această şansă şi trebuia să-i procur din altă parte.

Mă duceam la o uzină de preparare unde trebuia să-i iau direct din vagoane. Erau amestecaţi cu piatră şi ardeau prost, deci hornul se înfunda destul de des şi trebuia să urc pe bloc să-l desfund. În afară de orele petrecute la şcoală, tot programul meu se consuma cu aceste activităţi. Uneori mergeam la distanţe de trei kilometri, pe jos. De câteva ori am fost pus în situaţii periculoase", povesteşte profesorul Ardeleanu.

După cei trei ani de stagiu obligatoriu, profesorul putea pleca de la post, dar devenea automat suplinitor şi, implicit, dependent de instituţii mai mult sau mai puţin oneste, precum inspectoratele. Exista şi o sintagmă pentru astfel de situaţii: "A deschide în fiecare toamnă uşa cu capul", ceea ce însemna că mâinile erau ocupate cu diverse daruri pentru inspectori. "Unii preferau să deschidă uşa cu capul, alţii rămâneau în vârful muntelui, păstrându-şi o anumită verticalitate. Cele mai multe posturi erau foarte proaste. Între ’80 şi ’90 nu a existat nici un post pentru profesorii de limba română în Bucureşti. Nu numai Bucureştiul era un oraş închis, ci majoritatea oraşelor mari. În 1987, când am terminat eu facultatea, jumătate dintre posturi erau în judeţele Harghita şi Covasna, la ţară, unde profesorul era singurul vorbitor de limba română", mai spune George Ardeleanu. De regulă, criteriul de repartiţie era media, dar existau şi altele, care-l detronau: criteriul domiciliului sau al "buletinului". Dacă apărea un post la Focşani şi un absolvent avea media 9,99, iar altul avea media 6, dar era din Focşani, cel cu media mai mică obţinea postul. Doar şeful de promoţie avea privilegiul de a alege. Regula nu se rezuma doar la domiciliul absolventului, ci şi la cel al soţului sau al soţiei. În timpul facultăţii se făceau tot felul de aranjamente conjugale pentru obţinerea unui astfel de domiciliu. Mai erau şi alte criterii. Unul ideologic: cei care activau în biroul de la vârf al Asociaţiei Studenţilor Comunişti obţineau 50 de sutimi la media finală. Şpaga nu prea funcţiona. Eventual se puteau face aranjamente pentru negaţii. Iar nepotismul funcţiona încă din timpul facultăţii, pentru că, la momentul repartiţiei, lucrurile erau deja aranjate. "Cu media peste 9 am obţinut acest post. La medie se calcula şi nota de la Practică agricolă, şi cea de la Socia­lism ştiinţific. Dacă un student avea 10 la Literatură Comparată şi 7 la Socialism ştiinţific sau la Practica agricolă, venea în urma celui care avea 8 la Lite­ratură Comparată şi 10 la Socialism ştiinţific sau la Practică agricolă", explică George Ardeleanu.

Profesorul îşi aminteşte mai ales zilele de salariu ale minerilor, când îşi vedea elevii de clasa a şaptea sau a opta cărându-şi în spate părinţii beţi morţi. Era un tablou cu repetiţie de ceas pe care nu-l va putea uita niciodată. "Ce lecţii de morală poţi să ţii unui copil care-şi cară tatăl în spate? Oraşul Vulcan era aşezat ca într-un fel de cuvă. Exista un cartier celebru, denumit de localnici Dallas, absolut sinistru. Şcoala la care fusesem repartizat era arondată acelui cartier. Era o zonă în care noaptea nu aveai ce să cauţi", povesteşte profesorul. Cei mai mulţi "proaspeţi" mineri ajunşi în oraş primeau locuinţe în "Dallas". Dacă reuşeau să se stabilizeze, cu timpul co­borau pe verticală, spre centrul oraşului. Cu toate că minerii aveau salarii de două ori mai mari decât ale profesorilor, trăiau prost. Nu ştiau cum să-şi gestioneze câştigurile. "Alcoolul era un modus vivendi acolo. Era o zonă foarte eterogenă, cu o mişcare demografică browniană. Mă ocupam împreună cu alţi colegi din învăţământ de recensământ şi constatam că, de la un an la altul, trei sferturi dintre locatarii unui bloc se schimbau. În general, minerii aveau mulţi copii, făcuţi de obicei în zilele de salariu. Femeile, majoritatea casnice, erau tot timpul la pândă, în aşteptarea produselor de la Alimentară. Viaţa se consuma între cozi la carne şi procurarea cărbunilor", îşi mai aminteşte profesorul amara viaţă de stagiu obligatoriu în Valea Jiului. La începutul lui 1989 nimeni nu spera să se schimbe ceva prea curând. George Ardeleanu ştia că mai are un an şi jumătate de stagiu, deci cele mai grele momente se consumaseră. Nici şcoala din "Dallas" nu-l mai speria, nici cartierul rău famat. Învăţase toate trucurile supravieţuirii de la "profesori" buni.
Citeşte mai multe despre:   special,   profesorul,   media

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de