Sanctuarul tehnicii moderne

Sanctuarul tehnicii moderne era considerat, înainte de 1990, Centrul de calcul, loc rezervat doar celor "ilu­mi­naţi", bine păzit, accesul se făcea cum­va controlat, pe bază de autorizaţie, şi era unul din puţinele locuri în care exista aer condiţionat.

Am stat de vor­bă cu unul din cei care în 1989 lucrau cu astfel de minuni tehnolo­gice, Constantin Teodorescu, şef al oficiului de calcul la Trustul de Instalaţii de Au­to­ma­tizări, filiala Brăila. În '89, calculatoarele moderne cu care era do­tat centrul erau Felix-ul C-256 sau Coral-ul. Acestea aveau nevoie de o tem­pera­tură constantă ca să poată lucra, aşa că "To­varăşul Director" nici nu se îm­potrivea atunci când şeful ofi­ciu­lui de cal­cul îi cerea necesarul de echipa­men­te pentru climatizare, altfel calculatorul nu lucra.

"În zilele de vară, când cli­matizarea nu mai func­ţ­iona, temperatura trecea de 35 de gra­de «în sală» şi, de cele mai multe ori, Co­ral-ul ră­mâ­nea blocat cu le­du­rile în­ghe­ţate într-o poziţie. În acele m­o­men­te se de­clan­şa tragedia, telefoa­ne­le sunau, şefii de direcţie veneau în­grijoraţi să vadă da­că până mâine le ie­se listing-ul la g­e­s­­tiune", işi aduce ami­nte Teodorescu.


CORAL
Coral-ul era un dulap mare cam cât un frigider cu congelator, plin cu plăci cu circuite care trebuiau curăţate cu gu­mă de şters pentru că se mai oxidau. Toată memoria de care dispunea era 1024 Ko, adică 1 MegaOctet, adică mai puţin decât memoria oricărui te­le­fon mobil din ziua de astăzi, deci de 8.000 de ori mai puţină decât memoria lui Nokia N95.

Însă Coral-ul era la vre­mea aceea unul din calculatoarele moderne. Sistemul de operare, RSX-11, o copie a VAX-VMS-ului de la ame­ric­ani, era un sistem considerat cu mult mai performant şi mai flexibil de­cât cel instalat pe Felix-uri care ve­nea de la francezi. Prin anii '80, se ob­ţinea acces doar la Felix-uri şi pre­mian­ţii la IBM-uri, la care progra­me­le se încăr­cau cu cartele perforate.

De multe ori, citirea nu se făcea cum trebuie din cauza vreunei cartele în­doi­te. "Pe Coral-uri eram mai norocoşi. Încărcam programele care trebuiau rulate de pe benzi, iar la ele, în zona 0, cea din apropierea calculatorului, aveau acces doar informaticienii «iniţiaţi»", spune Teodorescu.

Şi totuşi, la vremea respectivă, dulapul alb cu 1 Mo de memorie rula în paralel programele prin care 16 sau 20 de operatori culegeau datele, salarii, gestiune, consumul materialelor, mijloace fixe, devizele de calcul ale construcţiilor.

"Programele erau foarte bine scrise, economic, fie că erau în Cobol (majoritatea), Fortran sau Pascal sau DTR (DataTrieve) , un fel de Oracle al zilelor de astăzi. Pentru că nu aveau Giga de RAM, programatorii erau atenţi la fiecare octet şi instrucţiune, programele erau testate şi verificate pentru că nu-ţi prea permiteai să dai un reset şi să mai încerci o dată".

Însă nu foarte multă lume ştie că acest hardware executa tot ce însemna programe pentru un trust de construcţii care opera pe trei judeţe în ditamai combinatele (Brăila, Galaţi, Tulcea şi altele). Astăzi, oricine îşi poate cumpăra un hard-disk de 400 Gigaocteţi, la vremea respectivă se lucra cu discuri de 40 Mb, adică de 10.000 ori mai mici ca spaţiu de stocare şi de vreo 20 de ori mai mari ca dimensiune.

"Un astfel de disc era mai mare decât o maşină de spălat cu storcător din ziua de astăzi şi consuma ceva mai mult, pornea în 2 minute şi ceva, şi când ajungea la faza de «sortare» capul de citire zvâcnea înainte şi înapoi cu atâta îndărătnicie încât se zguduia toată podeaua falsă din camera serverelor", precizează Teodorescu.
PROBLEMA CU CURENTUL
Calculatoarele acelor zile, de fapt unităţile de stocare, erau dependente de frecvenţa curentului electric şi în zilele de vară sau cele de iarnă, frecvenţa nu era deloc fixă la 50 Hz, ajungea de multe ori şi la 46 de Hz. Problema principală era că ce scriai pe discuri seara la 49 Hz nu mai reuşeai să citeşti dimineaţa la 46 de Hz, de aceea încă un utilaj deosebit de important la vremea respectivă era unitatea de backup a energiei electrice. Două dulapuri mari şi o grămadă de acumulatoare auto, convertizoarele de curent făceau din curent alternativ curent continuu care încărca bateriile şi pe urmă un generator de undă forma un curent alternativ cu frecvenţa cât mai constantă la 50 Hz.

"Prin anii '86-'87, întreprinderea noastră (TIAB - Brăila) era singura care îşi construise nişte miniconvertizoare de acest gen pentru echipamentele de tip Junior şi multe alte centre de calcul veneau la noi cu dischetele flo­ppy de 8 inch (mărime 240 Ko) ca să-şi recupereze datele scrise la altă frecvenţă".


TRANSMITEREA DATELOR
"Lunar, trebuia să transmitem la Bu­cureşti starea gestiunilor, a lu­cră­rilor executate şi cele în plan. Astăzi, oricine se aşază la calculator şi descarcă un film de 600 M în câteva ore sau chiar mai repede. La vremea aceea internetul nu exista încă, existau doar nişte modem-uri de 300 sau 2400 bauds pentru linia telefonică, adică 240 caractere pe secundă, adică de o mie de ori mai lentă decât o conexiune mai slabă de internet la reţeaua de cartier de astăzi."

Toate datele plecau sau veneau de la Bucureşti pe tren. Se salvau toate datele pe una, două sau trei benzi, ca să nu existe surprize şi drumuri făcute degeaba. Când se ajungea la destinaţie, de frică să nu se demagnetizeze benzile, ocoleau locomotivele electrice. "Când ajungeam la capătul peronului, ocoleam locomotivele electrice la cât mai mare distanţă, deşi nici astăzi nu sunt sigur că erorile de citire au fost vreodată din această pricină."
Marketing-ul

Pe vremea aceea, ca să obţii un Coral, trebuia să ai pile mari. În primul rând, doar vreo 5,6 unităţi din Brăila aveau astfel de calculatoare: Centrul de Calcul, Progresul Brăila, Ceprohart, Laminorul, Trustul de Construcţii Industriale.Trebuia să fii pus pe lista de aşteptare, să demonstrezi că îl foloseşti cu eficienţă, că îi asiguri suficient de mult de lucru cât să merite investiţia.

"Atunci când primeai vestea că te poţi duce să-l iei, era o sărbătoare. Şefii făceau rost de borcanele de icre, peştele era pus la rece şi şeful, pus la cravată şi la patru ace, încărca atenţiile de la Dunăre şi pleca dis-de-di­minea­ţă la Fabrica de Calculatoare."

Peste câteva zile sosea camionul cu minunea tehnicii moderne. Între timp, sala calculatorului era pregătită, se aşeza tradiţionala podea falsă pe sub care treceau cablurile, toate lumea îşi punea în funcţiune pilele ca "nepoata" să poată să ajungă să fie selecţionată ca operatoare. De obicei, "nepoatele" clacau repede, în maximum 2-3 luni. Era mult de muncă. Uneori, pentru ca lucrările să fie date la timp, se lucra în trei schimburi, operatoarele stăteau dincolo de "acvariul" climatizat, la căldură, cu imprimanta cu ciocănele ţăcănind ascuţit ore în şir.

Calculatoarele erau puse apoi pe po­ziţie, toată lumea se înghesuia să le va­dă, de la conducere până la portar. Şe­ful de Oficiu îşi schimba biroul, sca­u­­nele şi mocheta de pe jos, deh ... era al cincilea om în Brăila care avea Co­ral. Cu noul calculator mai veneau şi noi monitoare, DAF-urile care în­lo­cuiau vechile VDT-uri, dar ale căror tas­taturi româneşti se blocau toată ziu­lica, drept care operatoarele pro­fesio­niste, acelea care erau capabile să in­troducă datele de 10 ori mai repede ca oricine, şi asta doar cu o mână în timp ce cu cealaltă îşi făceau mani­chiura, prefe­rau VDT-urile verzi, cu tas­taturile nemţeşti, din cele cu efect HALL.