Sfârşit de partidă în Est

de Mircea Iorgulescu | 30 Noi 2009 • 00:00

Doi ani şi jumătate, până la 30 iunie 1992, a supravieţuit Biroul din Paris al Europei Libere prăbuşirii regimurilor comuniste din estul Europei. De fapt, chiar mai puţin decât atât, fiindcă anunţul de închidere fusese făcut în ianuarie 1992.

După încă trei ani, în iunie 1995, întregul istoric post de radio anticomunist avea să treacă printr-o restructurare severă şi să fie transferat din Germania, acum reunificată, de la München în capitala unei foste ţări comuniste, la Praga. Nimeni, desigur, nu-şi imagina aceste evoluţii în ultimele luni al anului 1989, când prezentul era atât de spectaculos încât făcea imposibilă privirea într-un viitor fie el oricât de apropiat. Nu se ştia dimineaţa ce se mai întâmplă până seara. Regimurile comuniste din estul continentului cădeau unul după altul, într-un ritm din ce în ce mai alert şi nu o singură dată în urma unor peripeţii de vodevil, eclipsate însă pentru moment de grandoarea spectacolului istoric în desfăşurare.

La 9 noiembrie, spre exemplu, spre surpriza întregii lumi, cade paşnic Zidul de la Berlin. De fapt, se deschide, fiindcă un înalt aparatcik est-german e atât de năuc încât anunţă la o conferinţă de presă transmisă în direct în seara acelei zile că locuitorii din RDG pot călători în Vest fără nici un fel de formalităţi începând chiar din acel moment. Evident, mii, chiar zeci de mii de est-berlinezi pornesc de îndată spre Zid şi după câteva ore, spre miezul nopţii, îl trec şi încep să-l demoleze.

Aparatcikul va susţine ulterior că nu citise până la sfârşit nota pe care o avea de prezentat jurnaliştilor, de aceea făcuse acest anunţ cu atât de grele consecinţe pentru echilibrul politic al întregii planete.

A doua zi, la 10 noiembrie, venea din Bulgaria ştirea demisiei lui Todor Jivkov. Aflat la putere de 35 de ani, acesta fusese cel mai longeviv dintre şefii comunişti est-europeni ai momentului, iar demisia fusese de fapt o lovitură de stat deghizată, în dublă tradiţie, otomană şi moscovită.

Succesorul lui Jivkov, Petăr Mladenov, despre care istorici serioşi susţin că era de mult în strânsă legătură cu Mihail Gorbaciov şi cu anturajul acestuia, anunţă imediat pregătirea de alegeri libere.

O săptămână mai târziu, la 17 noiembrie, în Cehoslovacia populaţia va fi atât de indignată de ştirea că poliţia comunistă a ucis un student în urma unei manifestaţii la Praga, încât grevele şi demonstraţiile se ţin de-acum lanţ în toată ţara. Martor ocular al crimei, iubita mortului povesteşte plângând în hohote cum s-a petrecut drama. Criza culminează, după doar şapte zile, cu demisia în bloc a întregului Birou politic al Partidului Comunist. E însă mult prea târziu, manifestaţiile şi ameninţările cu greva generală continuă, iar în scurtă vreme preşedinte al Cehoslovaciei va fi ales de parlament dramaturgul şi disidentul Vaclav Havel. Aparatul de partid capitulase "fără împotrivire şi fără condiţii", cum avea să scrie istoricul Francois Fejto în "Sfârşitul democraţiilor populare" (editura Seuil, Paris, 1992). Ştirea despre asasinarea studentului praghez fusese însă falsă, ba părea chiar scoasă dintr-o piesă de teatru bulevardier. Pretinsul mort era în viaţă, calitatea lui de student (la matematică) era de asemenea o invenţie, în realitate fusese vorba despre un agent al poliţiei secrete, iubita zdrobită de durere nu-i era deloc iubită, îi era doar colegă, fiindcă aparţinea şi ea serviciilor secrete, dar cine mai stătea să dea atenţie, în vâltoarea evenimentelor, unor asemenea detalii?! Ceea ce se întâmpla în Est era atât de fascinant, atât de neaşteptat, atât de uluitor, încât moartea lui Samuel Beckett, părintele teatrului "absurd" şi laureat al Premiului Nobel, petrecută printr-o coincidenţă vrând-nevrând simbolică în chiar ziua triumfului "Revoluţiei" din România, avea să treacă neobservată de toată presa europeană.
Normal, de vreme ce Godot totuşi venise. După o aşteptare lungă, o aşteptare de decenii, dar venise.

Este drept că în aceste ultime luni şi săptămâni ale anului 1989 pentru exilul românesc militant aşteptarea semăna de acum "cu o febră", cum notează Monica Lovinescu în jurnalul său la 10 noiembrie. Era însă o febră a nefericirii, provocată de comparaţia constant defavorabilă între ceea ce se întâmpla la Bucureşti şi evenimentele din celelalte capitale est-europene. Regimul din România, o "insulă de nonsens istoric", după o expresivă formulare a Monicăi Lovinescu, părea de neclintit. Avea să se prăbuşească însă în doar 24 de ore, oferind lumii în premieră transmiterea aproape în direct la televiziuni a spectacolului unei "revoluţii" victorioase.

Şi astfel, la sfârşitul anului 1989, o dată cu violenta răsturnare de la putere a lui Nicolae Ceauşescu, întreaga Europă se eliberase de comunism. Cel puţin de comunismul de ocupaţie, impus de armata sovietică în partea de răsărit a continentului după al doilea război mondial. Europa fiind de-acum liberă, postul de radio care purta acest nume şi contribuise, în felul său, la uzura, discreditarea şi dezintegrarea redutabilei maşinării comuniste de propagandă îşi îndeplinise misiunea pentru care fusese creat.