"Teatrul era un ambasador serios al României"

George Motoi pune în scenă piesa "Cineva te iubeşte", de Alexandr Stein, în traducerea lui Alexandru Stark. Temă casnică, fundamental umană, nu pune discuţii de cenzură echipei de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Numai că, în mod cu totul paradoxal, publicul post-comunist nu scotea din tomberonul istoriei nici un act cultural produs în perioada "de tristă amintire" decât ca să-l mai mototolească puţin. Aceiaşi oameni care o primiseră cu dra­goste, o judecau acum cu nejustificată ură. 

Despre aberaţii culturale şi despre compromisuri obligatorii, într-o discuţie cu actorul George Motoi.

"Alexandru Stark avea această patimă a teatrului şi traducea anumite piese. Era un text care nu avea absolut nici o legătură cu perioada comunistă. Stark o iubea foarte tare. A venit la mine să-mi spună «George, am găsit o piesă care nu poate să deranjeze pe nimeni, nu are nici o legă­tură cu societatea noastră de acum şi m-am gândit foarte mult la tine să ţi-o dau s-o pui în scenă». Bineînţeles c-am luat-o şi mi-a plăcut foarte mult. Eu, fiind brăilean, cochetam cu Teatrul din Brăila, unde de altfel, am şi experimentat-o. A avut foarte mare succes. S-a jucat mulţi ani, am avut şi turnee în ţară cu ea, în Moldova, Ardeal... În fine... În toată ţara. De piesă a aflat şi Beligan, directorul de atunci al Teatrului Naţional din Bucureşti. Într-o discuţie pe care am avut-o cu dânsul, a vrut s-o jucăm şi aici. Şi am jucat-o. Până la Revoluţie. Putem s-o joc foarte bine şi dup-aceea.

Nu ştiu însă dacă mata îţi mai amin­teşti, dar după Revoluţie, la în­ceputul anilor ’90 a fost aşa o furie, teribilă de-a dreptul, împotriva a tot ce era teatru montat în perioada co­mu­nistă. Fără nici un discernământ! Nu se mai făcea nici o selecţie. Era o furie, dom’ne! «Au fost în vremea aia!», ziceau, «să le scoatem din repertoriu, dom’ne!» Şi io mă uitam aşa... Dom’ne, sunt inconştienţi de-a dreptul. Spusese Beligan: «Lasă-i, o să le treacă, ştii cum?» Şi timpul a demonstrat asta.

I-am lăsat în pace. Ce era să faci, să te lupţi cu morile de vânt? Era o furie generală! Şi piesa asta n-avea nimic cu perioada comunistă! Era o poveste de dragoste superbă, între o femeie care era medic şi un marinar de cursă lungă care circula în toată lumea şi se vedeau foarte rar. Şi s-au întâlnit la o aniversare, când îşi sărbătoresc nişte ani împliniţi de la căsătorie. Aveau şi nişte prieteni pe puntea vasului acolo, dar până să vină prietenii, ei nevă­zân­du-se de foarte mult timp, au început cu mici reproşuri, cu mici gelozii, cum e-n viaţă, şi de-aici a ieşit o confrun­tare sentimentală extraordinară şi teribil de actuală şi valabilă pentru toate timpurile. Deci puteam s-o jucăm bine-mersi oricând.

După Revoluţie, când s-a schimbat direcţiunea, a fost pusă o locotenenţă formată din trei actori: Mişu Fotino, Traian Stănescu şi regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, care au scos piesa din repertoriu. Nu sunt supărat pe ei. Nici măcar nu m-am dus să-i întreb de ce, dar nici ei n-au venit să-mi spună. S-au purtat teribil de brutal. În fine, am rămas mai departe aceiaşi colegi. (Bineînţeles că erau influenţaţi şi de furia generală împotriva a tot, fără discernământ, însă lor le-a trecut.)

Despre un anumit fel de nedreptate
«În perioada aceea, Camus era foar-te în vogă. Fusese premiera la Paris cu Gerard Philipe în rolul titular şi premiera nu se bucurase de succes, aşa cum se aştepta toată lumea. Întâm­plă­tor, Vlad Mugur, directorul Teatrului din Cluj, a pus mâna pe text, l-a tradus şi a spus «vreau să-l fac». Să joci Cali­gula pe vremea aia era aşa... o abera­ţie! Cine putea să te lase să joci Caligula? Vlad a venit în Bucureşti să ceară aprobare pentru treaba asta, dar bineîn­ţeles că nu i s-a dat. Nu i s-a dat şi am suferit toţi foarte mult.

Dar, prim-secretar la Cluj era soţul Silviei Popovici, Maxim Berghianu. Şi Berghianu a venit la Bucureşti. I s-a dat aprobare până la urmă, cu o singură condiţie: «Dom’ne, îl jucaţi, dar numai în Cluj!». Ideea lui Vlad a fost extraordinară, apropo de oameni care făceau bine în epoca aceea. Erau oameni care ştiau, aveau abilitate cum să conducă o discuţie şi care, în acelaşi timp, aveau o misiune foarte dificilă în perioada aceea. Ca director de teatru, Beligan ştia cum să discute, mai ales că avea şi această abilitate a subtilităţii. Contează teribil modul în care pui problema, cum o discuţi. Erau oameni care ştiau să apere cultura. De aceea, teatrul în această perioadă a mers foarte bine. Aveam spectacole de referinţă, care mergeau în turnee. Teatrul era un ambasador serios al României.

Noi am zis mersi, ne-am apucat de lucru, am avut premiera, lovitură mare, succes extraordinar! Întâm­plă­tor, prin Cluj circulau nişte italieni care au văzut spectacolul. Le-a plăcut foarte tare şi au vrut să-l aducă şi-n Italia. «Spectacolul ăsta ne priveşte şi pe noi, nu se poate să nu veniţi la Roma şi la Florenţa. Facem noi tot ce trebuie, voi doar trebuie să veniţi», au zis ei. Nu-mi explic nici astăzi, nici Vlad nu şi-a explicat cum naiba au reuşit ăia să obţină toate aprobările. Probabil pentru export convenea să mergem acolo, să arătăm lumii ce spectacole sunt în ţările socialiste. Probabil că dădea bine. Şi, în fond, ei ne spuseseră să nu ieşim în România, de «dincolo» n-au zis nimic. Demagogia era extraordinară! «Duceţi-vă, să zică ăia ce teatru bun avem noi, da’ aici în ţară nu!» Vă daţi seama ce ipocrizie. Şi-aşa am venit în turneu la Florenţa, unde au venit critici din toa­tă Europa. Pentru că, în afară de «Cali­gula» din Franţa, singurul spectacol «Caligula» mai era doar al nostru, iar criticii erau curioşi să vadă cum a fost citit acest spectacol într-o ţară socia­listă. Au venit critici din Marea Britanie, din Franţa... în fine... din multe ţări. A fost un succes extraordinar. Nu mă laud, dar nu pot să uit, m-a marcat! Bineînţeles, s-a aflat şi-n România ce-a fost. Şi atunci am venit cu spectacolul şi la Bucureşti. Poliţie-n faţă, lume, nebunie! N-am putut să dăm decât două spectacole! Nu vă spun ce era! Era lume şi pe lampă! Asta a fost o chestiune pe care nu pot s-o uit uşor. Asta a fost una dintre nedreptăţile pe care n-am putut să le uit!

O altă nedreptate care mi s-a făcut... După succesul pe care l-am avut cu Caligula, m-am trezit cu o invitaţie să merg în Italia să fac un film. Intrasem deja în relaţie cu studiourile cinematografiei de-acolo, cu regizorii de-acolo cu care corespondam şi, când să cer toate aprobările, li s-a spus că sunt foarte ocupat şi că nu pot să vin. Şi eram într-o perioadă când nici nu eram aşa de ocupat! Faptul că nu mi s-a dat voie să fac această colaborare cu Italia a fost o altă nedreptate. Sigur că mi-a părut rău. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să rămân acolo. Ar fi fost pur şi simplu o colaborare interesantă şi-atât". Nu tot ce era atunci era fundamental rău. Publicul de teatru şi nu numai el trebuie să înţeleagă că au fost şi oameni care au ajutat, în interiorul sistemului fiind.

"Bineînţeles! Caligula a fost un succes internaţional! Pe lângă ăsta, au fost şi alte spectacole care au mers în străinătate. Naţionalul a avut nişte ieşiri... nu foarte multe, nu aşa cum se poate face astăzi, dar au fost spectacole care au mers în străinătate. «Revizorul», care s-a jucat la Moscova şi care a fost un succes nebun, Beligan a fost considerat cel mai bun regizor. Să ţi se spună asta la Moscova era ceva! Au fost spectacolele lui Caragiale, Teatrul Bulandra a mai avut ieşiri. Nu foarte multe, nu cum am putea face astăzi. Au fost spectacole extraordinare...

Sigur că mai erau şi spectacole pe care nu puteai să le eviţi. Ca să apărăm cultura, noi a trebuit să facem nişte compromisuri. Că altfel nu puteai! La televiziune la fel! Erau actori foarte mari care pur şi simplu nu se putea să lipsească de la anumite emisiuni de televiziune. Şi m-am tot dus, m-am tot dus... până când mi s-a luat! I-am spus lui Vornicu, «lasă-mă, nu mai vreau, nu mai vreau să mai vin», mă sătu­ra­sem. Vornicu mi-era prieten. I-am spus s-aducă şi el nişte actori mai tineri. Nu i-au vrut. Au zis «să vină garnitura aia mare», i-am zis «măi, Tudore, mă nenoroceşti».

La un moment dat i-am propus un târg: «Vin să fac treaba asta, dar îmi dai să fac la tine la televiziune un mi­crorecital cu sonete de Shakespeare şi de Voiculescu. Te priveşte, Vornic, cum faci, dar eu nu pot să mai trăiesc dacă nu-l fac». «Da, bine.» «Gata!»

Mi-a dat maşină, m-am dus la mare, am filmat sonetele pe malul mării, mi-a ieşit un spectacol extraordinar. Când a fost gata, Vornicu zice: «Mă, ce facem mă, tu eşti nebun? Nu pot să-l dau pe post», «Păi, atunci de ce m-ai lăsat să-l fac?», «Las’, să-l avem acolo, la arhivă, că-i foarte bun». Şi m-a ţinut aşa, «că nu ştiu, că nu pot», până când îmi dă odată telefon, cică «A plecat şeful» (Ceauşescu, n. red.), «cât lipseşte el îl bag într-o seară aşa, mai târzior». Şi l-a băgat.

Vedeţi ce abilităţi trebuia să fo­lo­seşti ca să poţi să faci lucruri adevă­rate?!? Oamenii nu au înţeles lucru­rile astea. Ne-au făcut comunişti, ne-au înjurat în fel şi chip. Nu înţe­legeau că trebuia să faci astfel de compromisuri ca să rezişti. Noi nu făceam politică. N-am făcut nici atunci, nu facem nici acum. Am colegi care nu fac politică. La urma-urmei, să faci politică înseamnă să te limitezi, să te raportezi la anumite ideologii, la o anumită doctrină, mai ales acum, când sunt multe partide. Noi nu trebuie s-avem parti-prix-uri. Misiunea noastră e s-avem o viziune adevărată asupra realităţii. Dacă vreţi, noi facem alt tip de politică: politică culturală".

Pentru că erau simpatizaţi de pu­blic, marii actori erau folosiţi pe post de "formatori de opinie”. "Noi nu ne străduiam să spunem bine poeziile. Ei ne speculau nouă imaginea. Ei căutau actori-eroi. Cău­tau actori care aveau priză la public, pe care-i iubeau oamenii.

Nouă nu ne păsa. Ca să faci filme mari, trebuia să faci compromisuri. Că le spuneam bine sau prost poeziile, tot geniali eram! Şi pe urmă, noi, fiind actori valoroşi, ştiam să nu ne compromitem. Ca actor, când nu vrei să te compromiţi în faţa publicului, găseşti în tine resursele necesare. (Şi cartea de telefon o citesc mai artistic decât mata!) Dar nu te puteai eschiva. Pentru că dacă nu te conformai, te trezeai la avizier că nu mai eşti distribuit în piese sau la televiziune că nu mai eşti primit... nişte lucruri oribile.

Făcând aceste compromisuri am putut să facem piese valoroase. D-aia teatrul românesc a fost atât de iubit şi aici, în ţară, şi în străinătate. Cei care ne-au catalogat de comunişti nu ştiau nici ce compromisuri majore făceam noi, dar nu ştiau nici de glumele din spatele cortinei sau din studiourile televiziunii. Nu doresc nimănui să trăiască epoca aceea. Numai noi ştim ce eforturi făceam. Chiar cu preţul propriei imagini. Dacă voiau «garnitura mare», asta era situaţia. Ce altceva era să facem?"