x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Telecolor pentru toţi (artiştii)

0
Autor: Anca Stanescu 10 Feb 2009 - 00:00

Viaţă uşoară pentru cântăreţii care vindeau bine în anul 1989: regula era să primească două mii de lei şi o aprobare specială pentru a-şi cumpăra un televizor color de la magazinul Victoria. Cum era viaţa de artist în luna fe­bruarie 1989?



Ileana Ciuculete activa, de ani buni, în cadrul unuia dintre cele mai mari ansambluri populare din ţară, cel de la Scorniceşti, numit "Căluşul". Acesta, având finanţare din ajutorul dat de stat – motivele erau evidente – deţinea solişti prestigioşi, orchestră performantă, tot ce trebuie. Mai exista un ansamblu la fel de re­numit prin Ardeal, iar în Moldova – unul mai micuţ.

În calitate de prim-solistă a Ansamblului Căluşul, interpreta trebuia să susţină spectacole de două ceasuri singură. "Era un efort considerabil, dar făceam faţă, nu mă plângeam. În baza acestor spectacole, membrii ansamblului respectiv îşi puteau lua salariile. Eram obligată prin contract să prestez vreo cinci zile pe lună, în restul timpului eram liberă, cântam pe la nunţi, botezuri şi aniversări, făceam bani din acţiuni particulare", povesteşte cântăreaţa.

Ce avantaje aveau artiştii acum 20 de ani? "Domnul Grigore Petreanu, Dumnezeu să-l ierte, fostul director de la Electrecord, care 40 de ani a condus această instituţie, a declarat la o lansare a primului meu disc particular, apărut în 1991, că dacă toţi artiştii Electrecord – Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Maria Cornescu şi mulţi alţii – ar fi primit măcar cinci bani de la vânzarea fiecărui disc al lor în 1989 – ar fi devenit oficial multimilionari în lei.

Aşadar, fără să se mai pună la socoteală bacşişurile de la nunţi sau de la alte cântări", spune Ileana Ciuculete. Interpreta povesteşte că, în acea perioadă, existau tiraje uriaşe şi vânzări pe măsură. Din două tranşe de discuri de vinil scoase pe piaţă se cumpărau în jur de un milion de bucăţi. Asta poate şi pentru că Ele­ctre­cordul deţinea pe atunci mo­nopolul prezentării muzicii pe piaţa din România. Însă existau numeroase probleme, nu tehnice, ci mai degrabă de natură estetică.

"Inconvenientul major era faptul că nu se găsea carton din care se confecţionau aşa-numitele jachete sau mape pentru discuri. În disperare de cauză, cei de la Electrecord apelau la fabricile de încălţăminte. Le cereau să reducă dimensiunile cutiilor de încălţăminte – de aia apăreau de multe ori pantofi în pungi – pentru că aveau nevoie de mult carton, un disc având o suprafaţă destul de mare”, îşi aminteşte artista. Această procedură, continuă ea, "făcea să crească destul de mult costurile apariţiei discurilor pe piaţă.

Şi în 1989 existau artişti care vindeau şi artişti care nu vindeau. Însă tocmai de aceea Electrecordul era foarte strict. După ce se făcea cenzura la un disc prezentat, se realiza tipărirea discului. Această cenzură, de fapt, nu era impusă de către marile autorităţi comuniste, ci era demarată de la un nivel mult mai jos, de către nişte băgători de seamă din Ministerul Culturii, care voiau pur şi simplu să-şi justifice salariile şi să arate cât de loiali sunt ei puterii. Dacă nu avea vânzări, artistul ineficient era şters definitiv din analele Electrecordului. Acolo nu mai avea ce căuta. I se spunea: «Domnule, n-ai vândut, trebuie să retopim discurile, sunt costuri foarte mari»".

Şi totuşi, un artist "fruntaş" era avantajat în vreun fel anume? "Oarecum. În 1989, artistul, dacă vindea bine, primea, în mod excepţional, două mii de lei, adică sala­riul minim pe economia na­ţională în epoca respectivă, şi i se mai dădea în mod excepţional o aprobare ca să îşi cumpere un tv color de la magazi­nul Victoria. I se dădea un bilet cu care trecea peste rând, acolo, la magazin, se prezenta şi lua un Teleco­lor sau un Cromat. Îţi dai seama cât câştiga sta­tul de pe urma artiştilor? Ei se mulţumeau cu aceste sume derizorii şi cu posibilitatea de a-şi face r­e­cla­mă", încheie Ileana Ciuculete.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de