Vis de libertate: Pregătiri de fugă

În 1989, Puiu Sălăgean era un tânăr ca oricare altul. Trăia într-o lume cenuşie, muncea într-un oraş cenuşiu şi nu avea prea multe aşteptări. Alături de prietenii săi visa... visa la li­bertate. Voia să trăiască altfel. A avut curajul să fugă dintr-o Românie de­ve­ni­tă lagăr. A plătit scump.

Povestea lui pare astăzi desprinsă dintr-un film de groază şi de acţiune, la un loc. El a ac­cep­tat să ne spună povestea lui, iar noi v-o prezentăm aşa cum a fost... Făcea parte din generaţia decreţeilor. Avea un vis, care însemna dorinţa de libertate. Dorea să călătorească, să trăiască precum în revistele din străinătate, pe care le-a văzut la prieteni. Tot cu unii dintre aceştia vorbea despre ceea ce auzea la "Europa Liberă".

Decizia
Încet-încet, în minte i-a încolţit ide­ea că ar putea să fugă din ţară: "Discutam aprins despre aceste vise cu prieteni apropiaţi, însă o făceam cu precauţie, pentru că vremurile nu permiteau nici măcar libertatea ex­pri­mării unor astfel de vise. Ne alimentam de la  Europa Liberă cu infor­ma­ţie, cu realitatea «fericirii» la care eram supuşi de «iubitul conducător» al patriei, cu muzica de calitate, du­mi­nica la ora 15:00, la emisiunea «By request» a lui Radu Theodor, dar şi cu «Actualitatea românească» a lui Ne­cu­lai Constantin Munteanu. Aşa aflam despre mărturii ale celor scăpaţi din lagărul numit România. Aşa speram că tinereţea noastră mai are o şansă. Comentam tot mai pătrunşi emisiunile respective, descoperind un nu­mi­tor comun, tacit, unanim. Să ple­căm noi spre viaţă şi nu viaţa de lângă noi". Aşa a hotărât, împreună cu un pri­eten, să treacă frontiera clandestin.

Planul
Cei doi prieteni au început să îşi facă un plan. L-au stabilit în cele mai mici detalii. Ştiau că îşi riscă viaţa, că, dacă erau prinşi, urma să îşi petreacă ani din viaţă în închisoare. Puiu Sălăgean povesteşte: "Am decis să trecem Dunărea înot în Iugoslavia. Trebuia să ajungem la Băile Herculane, dar era dificil să ajungem în acea zonă, pentru că era atent su­pra­vegheată de grăniceri şi securişti. Trebuia să o facem pe turiştii. Chiar ne gândeam că suntem turişti, dar spre libertate. Împreună cu prietenul meu Adrian am hotărât să le spunem părinţilor noştri despre acest plan. Am avut mari reţineri, dar trebuia. Aveam mare nevoie de ajutorul lor, altfel nu puteam să ajungem la Herculane. Tatăl meu era activist de partid, dar, spre surprinderea mea, a apreciat oarecum decizia mea. N-am să uit niciodată cuvintele lui de atunci: «Copile, eşti major, nu pot să-ţi spun nici du-te, dar nici nu te du!». Mi-au dat lacri­mile, mai ales că m-a întrebat cu ce mă poate ajuta. Imaginaţi-vă că tatăl meu, un om rigid, care nu se abătea de la lege şi de la tot ceea ce însemna politică la acea vreme, a pus la bătaie porţia lui de benzină, de 20 de litri, pe care o primea în fiecare lună pentru Dacia lui".

La fel a procedat şi tatăl prietenului. Acesta i-a dus până la Herculane. S-au pregătit cu toate cele necesare: rachete de tenis, chitare, mingi etc. Doar aşa puteau să adoarmă vi­gilenţa "organelor", adică a gră­ni­ce­rilor şi a securiştilor de pe drum. Apoi au pregătit cele necesare pentru traseul pe care aveau să îl străbată de la Herculane până la Dunăre: "Am hotărât să trecem Dunărea pe la «Cazane», unde fluviul era mai îngust. Ne-am pregătit hrană uscată, pe care am ambalat-o în pungi de plastic. Pentru zilele în care urma să travesăm munţii ne-am pregătit cu echipament cores­pun­zător. Eu am ales hainele de la Găr­zile Patriotice, pe care le pri­mi­sem la locul de muncă, de la Combina­tul Siderurgic Hunedoara. Adrian şi-a vopsit o pereche de pantaloni şi o haină în verde, ca să ne camuflăm cât mai bine în pădure. Ne-am confecţionat din material de prelată câte un sac de spate tip rucsac, cu o curea care se lega şi în jurul brâului. În saci am pus hainele pe care trebuia să le purtăm în Iugoslavia. Am mai cumpărat de la magazinul de sport Olimp din Hunedoara un bi­noclu rusesc cu 1.600 lei, precum şi o busolă turistică în valoare de 400 lei. Am luat împrumut de la un coleg de serviciu o pereche de labe de înot, dar şeful nostru, foarte agil în observaţii, a remarcat acest lucru de care s-a folosit mai târziu. Am hotărât să luăm cu noi şi un aparat de radio portabil, cu unde medii, care să ne confirme direcţia orientativă spre Vest, respectiv spre emiţătorul Radio Beograd", îşi aminteşte astăzi Puiu Sălăgean.

Era sfârşitul lunii aprilie 1989. Cei doi prieteni au luat hotărârea să se antreneze pentru marea evadare. "Am decis să facem un antrenament de înot în Lacul Cinciş. Apa era îngrozitor de rece. Am intrat şi am început să înotăm. Am ales cea mai îndepărtată «ţintă», să ne testăm rezistenţa. Am înotat 3-4 kilometri. Am avut ca sprijin o minge, pe care o pasam unul celuilalt cam ju­mătate din distanţă, iar apoi am  abandonat-o. A fost teribil de epuizant, dar am reuşit. În ur­mă­toarea zi am decis să ne antrenăm cu busola, în pădure. A fost un alt antrenament reuşit, dar urma încercarea vieţii noastre, care era cât se poate de reală", continuă Puiu. A venit şi ziua plecării. "Di­mineaţa am văzut că tatăl meu  îşi respectase promisiunea şi îmi lăsase canistra cu benzină. Adrian şi tatăl lui au ajuns la mine, am încărcat în maşină ce aveam şi plecaţi am fost. Nu mi-am luat rămas bun de la nimeni. Nu am privit înapoi. Trăiam un sentiment cumplit. Nu ştiam unde mergem, ce ne aşteaptă, nu ştiam dacă ne vom revedea casele vreodată.

Pe drumul spre Herculane nu cred că am vorbit mai mult de 15 minute. Chiar la intrarea în staţiune, după cum ne-am şi aşteptat, am fost opriţi de miliţieni. Au aruncat doar o privire în portbagajul maşinii, au văzut bagajul şi ne-au lăsat în pace." Au tras la un hotel şi şi-au făcut pla­nul de bătaie. Au aşteptat seara. Au intrat în pădure, de unde urmau să iasă abia după trei zile. "Hotă­râ­serăm să avansăm pe timpul nopţii, iar ziua să ne odihnim. Era imposibil, nu puteam folosi lanterne sau alte surse de lumină ca să nu fim observaţi. Întunericul era o mare piedică. Am schimbat planul. Dor­meam pe rând, auzeam tot felul de foşnete înfiorătoare. Ne era teamă, o teamă cumplită, dar hotărârea noastră a învins-o. Eram conştienţi că înapoi nu mai puteam merge şi ne alimentam cu idealul nostru. Era epuizant drumul, a trebuit să traversăm în jur de şase versanţi, cu stânci şi locuri în care cu siguranţă nu călcase înaintea noastră nimeni. Evitam stânele şi ciobanii.

După un drum extrem de extenuant, a treia zi am ajuns într-un vârf de munte, de unde puteam privi Dunărea. Până la «Cazane» mai aveam de mers încă o zi, aşa că am decis să trecem prin cel mai larg loc al Dunării, unde speram să  nu fie pază atât de strictă. Era o amiază însorită şi caldă. De acolo am pri­vit cu binoclul spre punctele de gră­niceri, am observat în detaliu tra­seul de patrulare, am cronometrat timpii în care aceştia reveneau. Erau în acea vreme foişoare de observare în apă, pe malul Dunării, iar spre seară am observat că a venit o şalupă, care-i aduna pe grăniceri. Pe timpul nopţii nu erau paznici în foişoare, dar patrulau pe şoseaua paralelă cu Dunărea. Am decis să trecem pe acolo. Seara era o lună plină, ce lumina ca un reflector. Am traversat drumul în cea mai mare linişte, să nu fim simţiţi de câinii grănicerilor. Ştiam că putea să ne coste viaţa. Ne puteau împuşca fără somaţie. Ne aşteptam la ce putea fi mai rău. Am pus sacii cu hainele de schimb în spate şi am intrat în apa rece ca gheaţa. Era 1 mai, la ora 2 din noapte. Am înotat două-trei ore, iar în beznă încercam să stăm spre mijlocul apei, ca să nu ne ia curenţii puternici.

Am simţit toate senzaţiile posibile: de la cârcei la picioare până la disperarea că acolo îmi voi găsi sfârşitul. Dumnezeu m-a văzut şi nu după mult timp a început să se lumineze afară. Am atins cu coatele malul Iugoslaviei. Mă lovisem de pietre, de stânci. Eram singur. Adrian se depărtase în timpul traversării şi nu mai ştiam nimic unul de celălalt. Căutam să mă caţăr pe nişte rădăcini de copaci ca să ajung la şoseaua paralelă cu Dunărea. Când, în sfârşit, am văzut o bornă kilome­trică scrisă în litere sârbeşti am rea­lizat că am reuşit. Eram fericit, plângeam fără să-mi dau seama de ce. Din tufe am auzit vocea lui
Adrian, care mă striga. Abia atunci am apucat să ne bucurăm cu adevărat. Era cea mai mare reuşită a noastră, ne consideram învingători. Nu ştiam ce avea să urmeze!"