Vocabularul politicii

La începutul anului 1989 apărea în presa franceză de specialitate (numărul 1 al revistei Mots. Les languages du politique – Cuvinte. Limbajul politicii) articolul lingvistului Nicolas Trifon "Destalinizarea în lexicografia română".

Autorul, născut la Bucureşti în 1949 şi care din 1977 trăieşte la Paris, îşi începea studiul cu aceste consideraţii: "Masive şi rapide, împrumuturile neologistice şi calculările după sintagme din limba rusă de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 au bulversat vocabularul politic al ţărilor din Est. Asistam atunci nu doar la o simplă intervenţie brutală şi pasageră a noii puteri în câmpul voca­bularului, dar, din cauza complexităţii şi anvergurii mijloacelor folosite, la o tentativă de instituţionalizare lexicală ce încerca să organizeze, să gestioneze şi să controleze percepţia şi exprimarea realităţilor politice. Ceea ce mă interesează nu este atât să analizez (…) rigiditatea «limbii de lemn» ce avea să se nască în urma acestui proces, cât să examinez mecanismele care blochează accesul la politică al vorbitorului obişnuit".

Trifon surprindea, printr-o analiză de fineţe, modul în care instrumentul viu de comunicare, care este limba unui popor, era modelat şi mutilat de ideologie. Şi modul în care regimul se folosea de dicţionare pentru a-şi răspândi ideile şi pentru a-şi justifica mişcările politice.

Într-un studiu din 1987, publicat de International Journal of Roumanian Stu­dies (ce apărea la Amsterdam), autorul demonstrase că "instituţia lexicală politică era destul de savantă, sistematică şi rigidă pentru a descuraja vorbitorul care dorea să se aventureze în această zonă şi pentru a-l împiedica să realizeze un discurs politic critic distinct".

Se pare că, după cel de-al XX-lea Congres al PCUS (Partidul Comunist din Uniunea Sovietică), o dată cu începutul destalinizării, în vocabularul politicii au avut loc schimbări. Politicienii au început să se exprime altfel.

Se pare că la acest al XX-lea Congres al PCUS, discursul lui Hruşciov este cel care a dat tonul "dezmorţirii lingvistice". Cum scria în urmă cu 20 de ani autorul stu­diului, "discursul lui Hruşciov a fost un eveniment singular" în contextul discursurilor oficiale ale vremii: "Această prestaţie publică ce a mizat pe argumente de bun-simţ pentru a convinge auditoriul în detrimentul coerenţei formale marxist-leniniste de rigoare nu a fost publicată în URSS decât în 1989".

Pentru România, perioada de la sfârşitul anilor 1950 până la începutul anilor 1970 a însemnat devierea de la drumul pe care îl străbătuse alături de sovietici şi înscrierea pe un traseu naţional-comunist, lucru care s-a făcut simţit în cuvinte. În noul mod de exprimare, au fost distinse de Nicolas Trifon două direcţii. "Pe de o parte, afluxul împrumuturilor şi al calculului lingvistic a încetat total." Limba română a început să împrumute neologisme din domeniile apolitice, din alte limbi decât rusa, iar franceza şi engleza devin din nou principalele surse de îmbogăţire a limbii române. În detrimentul rusei. Pe de altă parte, Trifon a remarcat o scădere a numărului de termeni politici şi ideologici.

Lingvistul a studiat evoluţia limbii române în distanţarea ei ideologică de sovietici şi de rusă, în "dicţionarele româneşti publicate între 1956 şi 1972".

Autorul a descoperit că o serie de cuvinte au fost abandonate: "codism", "capi­tu­lard", "deviator", "social-reformism", "social-pacifism", "social-oportunism".  Acestea nu au mai apărut în "Micul dicţionar enciclopedic" din anul 1972. Autorul observa că în cazul acestor termeni nu s-a procedat ca în etapa anterioară, de stalinizare, când anumite cuvinte purtau, în dicţionare, etichete denigratoare de genul: "Referitoare la tranziţia de la capitalism la socialism" sau "în timpul regimului burghez". În această etapă, "de destalinizare a limbajului", o posibilă etichetă de genul "referitor la perioada stalinistă" nu a fost aplicată.

"Suivist", de exemplu, îi desemna pe oportuniştii "care făceau sluj în faţa procesului spontan al mişcării muncitoreşti", cum explica Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRLC) din anul 1955.
Lingvistul de origine română a observat şi un alt aspect. Este vorba despre reformularea şi îndulcirea unor definiţii de dicţionare prea ideologic marcate în 1955. Astfel, "avangardismul" nu mai este definit ca "un curent burghez cu pretenţii revoluţionare care, sub pretextul luptei împotriva formelor şi tradiţiilor consacrate, introduce în diferite domenii ale artei elemente decadente", cum apărea în DLRLC din 1955. În Micul dicţionar enciclopedic din 1972, "avangardismul" era definit ca: "Denumire generică dată curentelor literare şi artistice apărute mai ales la începutul secolului, care încercau să detroneze canoanele artei tradiţionale, academice, folosind formule îndrăzneţe, uneori excentrice".

O evoluţie interesantă a fost remarcată de lingvist în cazul sintagmei "cultul personalităţii". Pe când în DLRLC din 1955 exista definiţia: "Tendinţă exclusivistă şi dăunătoare de a acorda personalităţilor un rol exagerat în edificarea istoriei, şi care este fondată pe concepţia greşită conform căreia personalităţile  importante – şi nu masele, popoarele – sunt cele care fac istoria", în Micul dicţionar enciclopedic din 1972, cultul personalităţii avea o explicaţie sumară: "Tendinţă de a acorda unei personalităţi un rol exagerat şi exclusiv în edificarea istoriei".  Nicolas Trifon explică "intrarea la apă", în 1972, a acestei definiţii, prin "evoluţia cultului lui Ceauşescu, a cărui dezvoltare MDE o anunţă (dicţionarul îi consacră lui Ceauşescu 242 de rânduri faţă de 12 lui Stalin şi 4 lui Hruşciov)".

O altă schimbare remarcată de cercetător este trecerea de la definiţiile plastice, metaforizante din perioada stalinistă, la definiţii care se remarcă prin "rigoarea birocratică a definiţiilor tehnice". Astfel, cuvântul "constructor" nu mai are definiţia: "Persoană care construieşte, care participă la o muncă de construcţie", ci devine: "Persoană având pregătirea tehnică necesară, care participă la un proiect tehnic (la studiul) sau la execuţia construcţiilor". Astfel, în opinia lingvistului, MDE din 1972 "acoperă fidel specializarea, funcţionalitatea şi rentabilizarea instituţiilor socialiste".

Se pare că definiţiile din dicţionare erau un mijloc deloc neglijabil de a transmite ideologia la zi. Este interesantă paralela pe care Nicolas Trifon o face cuvântului "autodeterminare". În DLRC din 1955, definiţia suna cam aşa: "Principiu din ideologia marxist-leninistă aplicată de partidul clasei muncitoare, conform căruia, într-un stat multinaţional, o naţiune poate decide singură asupra problemelor sale administrative şi politice şi poate merge până la separare sau chiar până la formarea unui stat independent". În MDE din 1972, "autodeterminarea" era definită în contextul: "Dreptul popoarelor la autodeterminare" ca fiind "acel principiu conform căruia orice naţiune are dreptul fundamental de a alege, fără vreo ingerinţă exterioară, statutul său politic şi calea sa de dezvoltare economică, socială şi culturală". "Totul este în fraza din MDE, scria Nicolas Trifon, inclusiv condamnarea invaziei Cehoslovaciei; ea devine ecoul unui laitmotiv din discursurile lui Ceauşescu în materie de politică internaţională din august 1968. Procedeul e simplu, dar eficient: se ia un principiu marxist-leninist care este unanim recunoscut (în acest context, dreptul leninist al popoarelor din Uniunea Sovietică la autodeterminare) şi se reformulează astfel încât să înglobeze un nou tip de realitate istorică (raporturile între ţările din Est şi Uniunea Sovietică) fără ca validitatea altor aplicaţii, consacrate de uz şi de tradiţie, să mai fie pusă sub semnul întrebării.