Ziua aripilor româneşti

"Ziua aviaţiei", a trecut aproape neobservată în vara anului 1989. Atunci, evenimentul public central trebuia să fie parada militară de 23 August

Deosebit de bogat în sărbători şi momente festive, calendarul laic socialist consemna în a treia duminică din iunie Ziua Aviaţiei. O zi care cu doar câţiva ani înainte era serbată spectaculos, cu mitinguri aeronautice şi lansări de paraşutişti. Din foarte multe motive, în iunie 1989, ziua aripilor româneşti a trecut însă aproape neobservată.

La fel ca orice sărbătoare, laică ori religioasă, şi Ziua Aviaţiei avea în spatele ei o anumită semnificaţie. O semnificaţie al cărei conţinut, la fel ca şi fixarea ei ca dată calendaristică, s-a tot schimbat de-a lungul timpului. Şi asta, pentru că, nu-i aşa, sărbătorile sunt şi ele, la fel ca şi oamenii, "sub vremuri". Şi, chiar dacă locul său de muncă este în slava cerului, aviaţia a trebuit să se supună legilor dure ale politicii, care au adus-o, întotdeauna, cu picioarele pe pământ. Director al Muzeului Aviaţiei, comandorul Paul Sandchi, ne-a relatat câteva dintre cele mai importante momente, unele inedite, din istoria acestei sărbători.

Un loc în calendar
În perioada primului război mondial şi în anii care au urmat, Ziua Aviaţiei a fost fixată, calendaristic, la 20 iulie, de ziua Sfântului Ilie, proorocul despre care Biblia relatează că la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost ridicat de Dumnezeu la ceruri. Iar tradiţia populară spune că, de ziua lui, sfântul se plimbă printre nori într-un car ceresc tras de bidivii focoşi.

Motive spirituale suficiente pentru ca pe meleagurile noastre vechiul profet să fie ales ca patron divin al aviatorilor. Asta până la un moment dat, când Carol al II-lea a schimbat "subordonarea" aviatorilor, pe care i-a trecut, prin decret regal, în "jurisdicţia" spirituală a Sfinţilor Petru şi Pavel. A fost un gest de autoritate, bazat probabil pe nişte considerente politice, acum uitate. Dar, ca orice minune, nici aceasta nu a durat prea mult. Iar în ultimii ani ai domniei carliste, Ziua Aviaţiei s-a reîntors la Sfântul Ilie.
 
Sfârşitul celui de al doilea război mondial a adus cu sine o nouă schimbare. Trecută sub autoritatea politică ateistă a sovieticilor, România a intrat într-o perioadă de schimbări radicale. Schimbări de care nu au scăpat nici măcar sărbătorile. Începând cu anul 1948, Ziua Aviaţiei a dispărut din calendarul oficial.

De fapt nu a dispărut, ci a fost înlocuită. Timp de două decenii, până în 1967-'68, aviatorii români au aniversat Ziua Aviaţiei sovietice. Dar începând cu anul 1951 s-a reluat tradiţiă mitingurilor aeronautice. În acea perioadă, Aviaţia română a primit primele avioane cu reacţie. Mai întâi a fost IAK-23, iar ceva mai târziu, MIG-15.

Aviatorii vârstnici care erau în activitate în acea perioadă spun că decizia privitoare la reluarea mitingurilor aeriene s-a luat la Moscova, unde liderii ar fi ordonat: "Scoateţi reactoarele, ca să vadă şi românii ce înseamnă aviaţia sovietică". Spuse confirmate parţial de faptul că publicul românesc a fost deosebit de impresionat de spectaculoasele evoluţii ale săgeţilor argintii care se înălţau abrupt spre slava cerului. Iar acest aspect a adus piloţilor, inclusiv celor români, un statut cu totul aparte şi un respect deosebit care le era acordat de restul populaţiei.
De ziua lui Vlaicu
Prin 1967-'68, Ziua Aviaţiei a trecut printr-un nou avatar calendaristic: sărbătorirea ei a fost stabilită la ziua de 17 iunie. Atunci a fost momentul în care, pentru prima dată, această zi festivă a fost legată de un moment deosebit de important din istoria aviaţiei militare româneşti. Este vorba despre faptul că 17 iunie a fost ziua în care inginerul român Aurel Vlaicu a zburat pentru prima dată la bordul unui avion conceput şi construit de el însuşi.

Construit cu ajutorul financiar şi logistic al Armatei Române, avionul "Vlaicu No. I" a fost primul aparat de zbor care a intrat în componenţa aviaţiei noastre militare. Iar alegerea acestei zile a fost, pe undeva, şi o chestiune de mândrie naţională.

Victima austerităţii
Pe la mijlocul anilor '80, tradiţia mitingurilor aviatice a cam început să piardă teren. Cauzele au fost multiple. Pe de o parte, a fost faptul că această zi festivă a început să fie absorbită, puţin câte puţin, în manifestaţiile din ce în ce mai fastuoase, organizate în cinstea zilei de 23 August.

Pe de altă parte, pentru că aviaţia a fost una dintre primele victime ale politicii de austeritate naţională din acea perioadă. Adevărul este că dintotdeauna avioanele au fost şi au rămas unii dintre cei mai mari consumatori de carburanţi. Iar în contextul politicii oficiale de economisire a oricărui tip de "resurse", aviatorii militari au început să zboare din ce în ce mai rar. Într-o meserie deosebit de complexă, în care numărul orelor de zbor marchează clar graniţa dintre viaţă şi moarte, piloţii militari ajunseseră să zboare doar câteva ore pe an. În schimb, politica de "autogospodărire" a început să afecteze chiar şi aripile româneşti.

În regimentele de aviaţie s-au extins "Gospodăriile ajutătore", dintre care multe erau specializate în creşterea animalelor. Fapt care a adus cu sine nişte situaţii de-a dreptul hilare. Într-un regiment de aviaţie din Bărăgan, un comandant de escadrilă, ofiţer superior care avea la activ câteva mii de ore de zbor, ajunsese să se laude, plin de amărăciune, că a fost avansat pe postul de "comandant de grajd" şi are în subordine trei sute de vaci. Iar când vorbea despre "vaci" nu se referea la nişte subalterni îndărătnici, ci chiar la blândele rumegătoare de a căror bunăstare, sănătate şi productivitate trebuia să se ocupe zi şi noapte.

Astfel se face că, la fel ca în ultimii câţiva ani Ziua Aviaţiei în 1989 a fost doar o zi obişnuită, care a trecut aproape neobservată chiar şi de către aviatori. Iar cei care erau atunci în activitate îşi amintesc şi acum că, în acel an, toate eforturile organizatorice s-au concentrat asupra sărbătorii de 23 August. Şi a paradei militare care ar fi trebuit să aibă loc peste o lună.

Noutatea era că, pentru prima dată, locul demonstraţiei festive fusese mutat din Piaţa Aviatorilor, undeva în faţa a ceea ce urma să fie Muzeul Naţional. Un spaţiu pe cât de nou, pe atât de neadecvat. Şi asta din cauza poziţiei, dar şi a locului cu mult prea strâmt.
Până la urmă, de 23 August a existat doar o paradă în cadrul căreia militarii au mărşăluit pedestru, fără coloanele de tancuri şi blindate cu care fusesem obişnuiţi în anii anteriori. Şi bineînţeles fără MIG-urile care n-au mai brăzdat cerul Capitalei.

Atunci, Aviaţia Militară a fost reprezentată de câteva coloane de paraşutişti, trupe de elită care, peste doar câteva luni, aveau să participe şi să-şi dea tributul de sânge la Revoluţia din Decembrie. După 1990, Ziua Aviaţiei a revenit în aria "de competenţă" a Sfântului Ilie.

Cum a fost Ziua Aviaţiei la 17 iunie 1989? Depinde din ce loc era privită. La nivel central a fost ternă, fără nimic spectaculos.
Atunci, singura manifestare oficială a fost un Simpozion, organizat de Aviaţia Militară în colaborare cu Departamentul Aviaţiei Civile, simpozion omagial desfăşurat la Casa Centrală a Armatei, actualul Cerc Militar Naţional. În plus, acolo a mai existat şi o expoziţie, în cadrul căreia au fost expuse tablouri inspirate din viaţa aviatorilor, creaţii ale pictorului Ion Ţaralungă. În plus, Departamentul Aviaţiei Civile a oferit piloţilor veterani nişte cadouri simbolice: diplome, agende şi pixuri. Mde, protocol ieftin, acordat unor foste glorii ale ariplor romăneşti.


Bucuria soldaţilor
Dar Ziua Aviaţiei a fost totuşi serbată cu adevărat pe treptele de jos ale scării ierarhice. Adică până la nivelul unităţilor militare răspândite pe teritoriul patriei. În acel an, toate avansările în grad, inclusiv cele la termen, au fost blocate. Fapt care a adus după sine nemulţumirea tuturor ofiţerilor care aveau dreptul la un grad în plus. Motiv pentru care singurii beneficiari reali care chiar s-au bucurat pentru Ziua Aviaţiei au fost militarii în termen.

Printr-o tradiţie demult împământenită, ei aveau dreptul în această zi la o masă festivă. Atunci, unităţile militare care aveau "Gospodării ajutătoare" sacrificau câte un proc a cărui carne ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să ajungă în farfuria soldatului.

Practic, carnea macră ajungea prin genţile şi sacoşele cadrelor că doar, deh, chiar şi pentru militari carnea se dădea tot pe raţie. Iar în blidele militarilor în termen mai naufragia doar câte o ciosvârtă de slănină aproape crudă, abia perpelită pe plita cazonă. De fapt, asta nici nu prea conta. Cel mai important "ingredient" al "zilei festive" erau cele cincizeci de grame de ţuică pe care le primea "trupa". Dar, evident, că şi acelea erau dijmuite de tovarăşele cadre, adică de către subofiţerii care răspundeau de cantinele militare. Dar în 1989 ţuica se mai dădea doar la unităţile militare din teritoriu. La nivel central se trecuse pe bere, câte o sticlă sau chiar două, pe fiecare cap de soldat. Dar chiar şi aşa, "botezată" sau nu, băutura era suficientă cât să-i facă pe soldaţi să trântească cu bonetele de pământ şi să urle pe aleile cazărmilior tradiţionalul strigăt de luptă "Hai, Liberare!".