Ziua lui Nicolae Ceauşescu la TVR

Ziua lui Ceauşescu. Agitaţie mare, alergătură, program "special" la televizor pentru popor: fără divertisment. Doar muzică populară, cântece patriotice şi momente poetice dedicate fiului "iubit la absolut".

Telespectatorii trebuiau să se bucure, nu de o emisiune bună, dar de aniversarea preaspecialului. "Noi, cei din departamentul de divertisment, ne ocupam de reali­zarea unor emisiuni de muzică popu­lară, de spectacole festive, iar tot ceea ce înseamna satiră nici măcar nu in­tra în discuţie", spune realizatorul Marin Traian. Era un fapt ştiut că lui Ceauşescu îi plăcea foarte mult Gică Petrescu, iar muzica maestrului era nelipsită de la petrecerile "primului dintre români".

Amuzantă este o întâmplare pe care a povestit-o Marin Traian şi care s-a petrecut chiar în noaptea în care Ceauşescu se sărbătorea. "În televi­ziune, era o tradiţie, o cutumă, şefii de sectoare să facă noaptea de gardă la ca­binetul preşedintelui televiziunii în acele zile festive. Îmi venise şi mie rândul. Pe la două noaptea sună tele­fo­nul. O voce gravă îmi spune: «Alo, aici este colonelul» şi nu mai ştiu eu cum. «Sunt ofiţerul de serviciu Marin Traian». «Spuneţi-mi, vă rog, ce vârstă are Gică Petrescu?», întreabă el. La două noaptea, să vină cu astfel de so­licitări…«Staţi să mă gândesc», i-am răs­puns. «Uitaţi la ce telefon aţi răs­puns?», îmi zice el puţin intrigat. «Cred că are…», şi-i zic eu o cifră.

«Nu, tovarăşul Traian, noi trebuie să ştim sigur. Nu veniţi cu presupu­neri». «Păi, reveniţi». «Nu, nu. Aştept», mi-o reteză el. Şi mă gândesc pe cine naiba să întreb la ora două noaptea câţi ani are Gică Petrescu. Îl sun pe Aurel Felea, unul dintre textierii de divertisment care era un apropiat al lui Gică Petrescu. «Domnul Marin Tra­ian, la ora asta… !?» Eu îi şoptesc de unde am fost sunat şi se linişteşte. «Nu ştiu exact cât are, cred că 92, dar mai bine ştie Florentin Dălmar». În­chid telefonul, în timp ce din telefo­nul scurt se auzea «Alo! Alo!». Iau re­ceptorul: «Da, numai un moment, încerc să aflu exact». Îl sun şi pe Florentin Dălman. De fapt, nici nu mai aveam numărul lui bun, aşa că sun la întâmplare. Îmi răspunde cineva. «Alo, domnul Florentin Dăl­mar?». Nu uitaţi, era trecut de două noaptea. La care ăla: «Te bag în mă-ta» şi mi-a în­chis telefonul. «Alo! Alo!», insista co­lo­nelul iritat. Din nou iau receptorul şi spun: «Gică Petrescu are 92 de ani». «Ştiţi precis?» «Da», îi spun. Şi a în­chis. După mine potopul. Asta s-a în­tâmplat chiar la aniversarea lui în noaptea în care petrecea".

În vreme ce "conducătorul suprem" petrecea, mânca, bea şi se distra pe muzică bună, în cerc restrâns, "se­lect" – am spus deja – şi recitaluri de poez­ie.  "Existau nişte actori speciali­zaţi, n-are rost să le rostesc numele, pentru că unii trăiesc, dar au fost şi actori, precum Ion Caramitru şi Victor Rebengiuc, care pur şi simplu au refuzat să recite versuri omagiale".

Erau o mulţime de stereotipii cu care se fabricau spectacolele omagiale de­dicate lui Eminescu. O suită de mani­festări identice cu ele însele, deosebirea constând doar în escala­darea fără măsură a formulelor de lau­dă şi de admiraţie. Spectacolul "Oma­giu" oferit de ziua lui Nicolae Ceau­şescu, spune şi Cornel Todea, actualul director al Teatrului pentru Copii "Ion Creangă", pe vremea aceea regiza "Cântarea României", era un "ritual" cu reguli de netransgresat, res­pectarea lor fiind pas cu pas urmărită de secţia de propagandă a CC al PCR. "Se pre­găteau două spectacole: unul de Televiziunea Română, celălalt de Con­siliul Culturii, la Sala Palatului, sau la Sala Polivalentă. Identice în conţi­nut, spectacolele trebuiau să facă pro­ba dra­gostei neţărmurite faţă de Conducător, şi a entuziasmului întregului popor angajat în construirea socialismului biruitor, avându-l pe el, neobosit şi de neînfrânt, în frunte.

Spectacolul se compunea din reci­tări, muzică corală şi instrumentală, balet, dansuri populare. Versurile recitărilor, rostite obligatoriu de nu­me de prestigiu ale scenei româ­neşti, exaltau măreţia omagiatului. Encomiastice, aceste vesuri erau poate singurul teritoriu lăsat liber pentru găsi­rea de noi formule de admiraţie, de dragoste şi de entuziasm. Pe parcursul anilor a apărut acută problema do­zării cu rigoare a numărului de versuri dedicate lui Nicolae Ceauşescu, pentru ca ele să nu depăşească nu­mă­rul celor de admiraţie pentru Elena Ceauşescu. Coru­rile intonau cantate, ode, cu aceeaşi temă. Erau prezente coruri de amatori din mari întreprinderi industriale, uzinele Republica, 23 August, CFR... Nu puteau lipsi profesioniştii corurilor Filarmonicii George Enescu, Radioului şi ai Operei Române. Nici Madrigalul nu era omis. Baletul Ope­rei, asociat uneori şi cu cel al altor teatre, prezenta invariabil un balet cu tema «Victoria Socialismului», fie ea în domeniul industrial, sau după caz, agrar, al electrificării, sau al industrializării. În oricare din variante triumful era cert. Spectacolele, bazate pe scenarii vizate atent de secţia CC de propagandă, erau supuse unor serii de vizionări succesive, controlate, pentru ca nu cumva să se strecoare vreun text care să poată da naştere la înţelegeri echivoce."

De ziua conducătorului iubit, îşi aduce aminte şi fostul realizator de televiziune, Octavian Sava, se mobilizau toate forţele, ţinând cont de faptul că emisiunea dedicată aniversării se întindea de dimineaţă până târziu în noapte. "Tot programul era axat pe ziua lui de naştere. Compozitorii se întreceau în a-i închina texte şi mu­zici. Un amănunt interesant este legat de Dumitru Moroşanu, care răspundea de partea muzicală. S-a gândit la un moment dat să includă în program şi ceva muzică cultă. A vrut să dea «Să­teas­ca» lui George Enescu. A ieşit un scandal enorm. «Cum să dăm muzică de înmormântare!?» A fost foarte criti­cat pentru această îndrăz­neală. Şi, bi­ne­înţeles, a fost şi sancţio­nat. Nu pot să spun că programul acesta suporta ri­gorile cenzurii sau că trebuia vizio­nat de toate forurile, aşa cum se în­tâm­pla, de pildă, cu spectacolele de Revelion. Dar ce să priceapă cuplul prezi­den­ţial despre muzica simfonică a lui Enescu. În afară de rapsodii, cred că nu ştiau mai nimic despre Enescu. În schimb, lui Ceau­şescu îi plăceau foarte mult roman­ţe­le şi cântecele epocii res­pective, chiar dacă era mu­zică de dans. Nu se dă­dea şi la aniversare aşa ceva, bine­înţeles, dar roman­ţele îi plăceau gro­zav. Ceau­şescu nu se implica direct în alcătui­rea acestui program, nu prea dădea in­dicaţii. Erau suficienţi lingăi care abia aşteptau să se ocupe de asta. Nu trebuia să se de­ran­­jeze conducă­torul. Şi ca o compa­ra­ţie interesantă, dintr-un punct de ve­dere, Gheorghiu Dej s-a dovedit mai mo­dest decât Cea­u­­şescu. De exemplu, Mi­hai Beniuc, care a fost preşedinte al Uni­unii Scriitorilor, scrisese la un mo­ment dat un poem înălţător despre el. Când a auzit Gheorghiu Dej despre acest lucru a interzis publicarea poeziei."

În dorinţa de a-i face pe plac cuplului prezidenţial, oamenii de încredere ai regimului, implicaţi în organizarea festivităţilor, inventaseră tot felul de reguli de la care nu era bine să te abaţi. "Se număra de câte ori era pomenit numele lui Ceauşescu, câte poezii îi sunt închinate lui şi câte ei. Mai era prevăzut destul de atent ca oamenii să fie îmbrăcaţi în ţinute foarte sobre. Sigur, cântăreţii care aveau plete trebuiau să le ascundă fie sub o perucă, fie sub o pălărie. Ba chiar, la intrarea în televiziune erau oameni vigilenţi care îi opreau pe cei care aveau plete şi îi trimiteau acasă. Ţin minte că la un moment dat, un regizor destul de cunoscut în acea perioadă, deşi era un om bătrân, la vreo 70 de ani, avea părul un pic mai lung aşa că l-au tri­mis acasă. Nu l-au lăsat să intre."

Gheorghe Verman, realizatorul emisiunii Viaţa Satului, evocă un epi­sod amuzant petrecut la Sinaia: "S-a simţit foarte bine acolo şi a vrut să va­dă la televizor muzică populară. Şi ce să-i faci, că televiziunea nu emitea, era programul întrerupt. Tehnicienii în­nebuniseră, că el tot cerea muzică popu­­lară. Şi au făcut un fel de televizi­une locală. Tovarăşul vedea în moni­toa­re ce-i dădeau din carul de transmisie, în eter nu se vedea. Aşa l-au po­tolit". De ziua lui, Ceauşescu dădea li­ber la programul tv. "Suna la televizi­une şi le spunea să se dea muzică popu­lară, să se bucure poporul. El avea convingerea fermă că lumea îl iubeşte nespus. Dar îl înţeleg. A stat atâţia ani la putere şi toată lumea, şi din stânga, şi din dreapta, îl ridica în slăvi şi-i spu­nea că e ne­mai­pomenit".