1 Mai muncitoresc

Din 1945 şi pană in 1989, 1 Mai a fost sărbătorit oficial, cu mare fast, in cinstea "celor ce muncesc". In "fabrici şi uzine" se organizau "Intreceri socialiste", se acordau medalii şi ordine ale muncii. Astăzi, 1 Mai este prilej de "week-end" prelungit, cu dispoziţie de la Guvern.

Din 1945 şi pană in 1989, 1 Mai a fost sărbătorit oficial, cu mare fast, in cinstea "celor ce muncesc". In "fabrici şi uzine" se organizau "intreceri socialiste", se acordau medalii şi ordine ale muncii. Astăzi, 1 Mai este prilej de "week-end" prelungit, cu dispoziţie de la Guvern.

Despre 1 Mai, romanii au in minte defilările, discursurile patriotice şi fastul ceremoniilor organizate de autorităţi inainte de 1989. Insă "ziua muncii" nu era o sărbătoare "inventată" de regimul comunist, fiind la fel de importantă şi in "ţările capitaliste", unde inşişi muncitorii organizau şi ieşeau la manifestaţii.

MADE IN USA. La sfarşitul secolului al XIX-lea, mişcarea pentru drepturile muncitorilor şi pentru constituirea de sindicate era foarte activă in ţările Europei vestice şi Americii de Nord. Principala revendicare era ziua de lucru de opt ore, dar şi o lege a repausului duminical. In octombrie 1884, la Chicago, s-a desfăşurat a patra Convenţie a Federaţiei organizaţiilor profesionale şi a uniunilor muncitoreşti din Statele Unite şi Canada, unde sindicaliştii au decis să le acorde patronilor un termen-limită, pentru introducerea zilei de lucru de opt ore, pană la 1 Mai 1886. Nu le-a fost simplu nici muncitorilor americani să se infrunte cu patronii lor, mulţi dintre liderii sindicali sfarşind-o rău. Prin presiuni de stradă, mai rar benevol, proprietarii intreprinderilor au onorat cererile salariaţilor, in mare parte. In centrul industrial Chicago, unii patroni au refuzat revendicările muncitorilor, iar aceştia au anunţat grevă generală pentru data de 1 Mai 1886, aşa cum se stabilise cu doi ani inainte. In faţa uzinelor McCormick se adunaseră circa 10.000 de protestatari, iar patronii au decis să aducă muncitori din alte zone pentru a-i inlocui pe grevişti. Aceştia ar fi fost "spărgătorii de grevă". Gestul i-a iritat pe lucrătorii aflaţi in grevă, care s-au indarjit violent in protestul lor. Poliţia a intervenit in forţă, in urma ciocnirilor caţiva muncitori fiind ucişi şi alte cateva sute rănite. A doua zi, "proletarii" din Chicago s-au solidarizat cu "tovarăşii" de la uzinele McCormick, din ciocnirile ulterioare rezultand noi victime. Astfel, data de 1 mai 1886 a intrat in istoria mişcării muncitoreşti ca o zi a comemorării sacrificiului pentru drepturile salariaţilor şi totodată una sărbătoririi victoriei obţinerii lor.

IMPORT SPRE LUMEA VECHE. In iulie 1889, la Paris s-a organizat primul Congres al Internaţionalei a II-a Muncitoreşti, cu ocazia centenarului revoluţiei franceze din 1789. La propunerea unui anume Raymond Lovigne, delegatul Federaţiei sindicatelor franceze, congresul a decis să se organizeze simultan in ţările industrializate o acţiune de protest in favoarea zilei de lucru de opt ore. A fost aleasă data de 1 Mai 1890, in amintirea evenimentelor de la Chicago, din anul 1886. Acţiunea a avut succes, iar congresul al doilea al Internaţionalei, ţinut la Bruxelles, in august 1891, a decis ca in fiecare an, de 1 mai, salariaţii să organizeze proteste de stradă pentru a-şi revendica drepturile.

LA LUPTĂ, NU LA ODIHNĂ! Sărbătoarea zilei de 1 mai, cu aceeaşi semnificaţie, a fost preluată şi in Romania, insă numai de cercurile intelectuale socialiste. Puţini erau acolo, iar evenimentul se reducea la intalniri destul de restranse. La noi, mişcarea muncitorească era slab dezvoltată, in condiţiile in care majoritatea populaţiei era ţărănească. Datorită integrării Transilvaniei şi Banatului in Romania, după unirea din 1918, numărul lucrătorilor industriali a mai crescut. Astfel că şi in perioada interbelică 1 Mai s-a sărbătorit doar in cercurile sindicale, fără manifestaţii de stradă sau evenimente asemănătoare Europei vestice. După scoaterea Partidului comunist in afara legii, in 1924, organizaţiile profesionale s-au scindat, prin apariţia Sindicatelor Unitare, apropiate Cominternului. Mesajul acestora era radical, incurajandu-i pe muncitori să privească ziua de 1 Mai ca una a "luptei contra asupririi", şi nu o sărbătoare. Iată cum era elaborată o broşură a Sindicatelor Unitare, editată cu ocazia datei de 1 mai 1926: "Ziua de 1 Mai nu este şi nu trebuie să fie o zi de sărbătoare, aşa cum este orice zi de sărbătoare burgheză, ci o zi de luptă, aşa cum ea a fost de la inceputurile ei. La luptă, nu la odihnă, vă cheamă ziua de 1 Mai. Muncitorimea din Romania va face in acelaşi timp ca revendicările ei, ca protestul ei, să fie auzite de clasa stăpanitoare". Insă acest segment sindical era minoritar şi Romania nu a cunoscut "tulburări muncitoreşti" insemnate.

"SCOŞI" LA DEFILARE. După 23 august 1944, prin ascensiunea PCR, sărbătoarea de 1 Mai a devenit prilej de venerare a partidului şi a liderilor comunişti, ca şi cum aceştia ar fi fost iniţiatorii evenimentelor de origine. In 1945, Guvernul Groza a organizat "Primul 1 Mai liber", iar muncitorii nu au lucrat in acea zi. Cu această ocazie s-au inaugurat insă şi "intrecerile socialiste", lucrătorii din industria aeronautică raportand că "sărbătoresc prin muncă". A fost organizată o mare manifestaţie şi o paradă in Piaţa Victoriei, iar Gheorghiu-Dej a ţinut un discurs radiofonic. După preluarea totală a puterii de comunişti, la 30 decembrie 1947, ziua de 1 Mai a fost organizată şi cu mai mare fast. In 1948, au fost "scoşi" la defilare muncitorii de pe "şantierele naţionale" Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Ceanu Mare-Cluj. Lozincile acestora erau: "Hei rup, hei-rup, sparg munţi de fier, in munca de brigadier"; "Cu partidul nostru-n frunte, spargem munte după munte"; "Cu sapa şi lopata, vom da şantierul gata" etc. Alt moment festiv al noului obicei erau decorările cu "Ordinul Muncii" in industrie, agricultură, arte, ştiinţă. Printre "laureaţii" anului 1949 au fost: actorul Grigore Vasiliu-Birlic, poeţii Nina Cassian şi Dan Deşliu, naistul Fănică Luca, activistul Paul Niculescu-Mizil, criticul literar Ovid Crohmălniceanu.

In "epoca Ceauşescu", sărbătoarea de 1 Mai devine prilej de afişare a politicii "comunismului naţional", prin grandioase defilări in uniforme, cantece patriotice şi lozinci scrise cu trupuri umane, după model nord-corean, pregătite cu costisitoare eforturi umane şi financiare. Muncitorii erau scoşi din uzine, li se puneau pancarte in braţe şi "băteau cadenţa" pe străzile marilor oraşe, pentru a-l slăvi pe "conducătorul iubit". Sărbătoarea işi pierduse sensul iniţial, fiind parte a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu.

Unde-s muncitorii? Cum era şi firesc, 1 Mai se sărbătoreşte şi in prezent. In Occidentinsă, muncitorii organizează şi in zilele noastre ample proteste cu această ocazie, in care cer să le fie sporite salariile şi drepturile sindicale. Cele mai violente acţiuni au avut loc zeci de ani la Berlin, coordonate de organizaţiile de extremă stanga, insă in ultimii ani situaţia s-a mai liniştit.

In Romania a rămas "sărbătoare legală" şi după decembrie 1989. Insă romanii, deşi se declară de toate nemulţumiţi, preferă să iasă la iarbă verde, profitand de ziua liberă dată de stat, decat să participe la vreo manifestaţie.

LA CONCURENŢĂ

După "revoluţia din octombrie" 1917 din Rusia, bolşevicii au trecut sărbătoarea de 1 Mai pe "lista" evenimentelor propagandistice de bază ale regimului. Pentru prima dată in istorie, statul organizează oficial manifestaţiile de 1 Mai. "Ziua muncii" a devenit insă o sărbătoare la fel de importantă şi pentru regimurile de extremă dreapta. Mussolini şi Hitler au organizat parade muncitoreşti cu această ocazie, prilej pentru a mobiliza masele. După acest model, Carol al II-lea a organizat la 1 Mai 1939 o manifestaţie de amploare a nou-infinţatelor "bresle de profesiuni" (care inlocuiseră sindicatele). Regimul comunist a prezentat ulterior evenimentul ca o acţiune a PCdR, iar Nicolae Ceauşescu a fost "introdus" de istoricii oficiali ai partidului printre organizatorii "protestelor antifasciste".