Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Academia Română, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, s-a înfiinţat la 1 aprilie 1866 sub numele de Societatea Literară Română, cu scopul de a stabili ortografia şi a elabora dicţionarul general al limbii române şi gramatica. Astăzi, când sărbătorim prima dată Ziua Culturii Naţionale, putem afirma că toate cele trei obiective asumate la înfiinţare au fost realizate şi, dacă pot spune astfel, continuă să stea în centrul activităţii lingviştilor noştri.
Avem astăzi o gramatică modernă a limbii române, redactată la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Gramatica de bază a limbii române. Cercetători şi cadre didactice universitare, sub conducerea colegei noastre de Academie Gabriela Pană Dindelegan, au terminat anul trecut această lucrare care, pe lângă faptul că sincronizează gramatica limbii române cu descrierile celorlalte limbi europene, este o abordare făcută în perspectivă didactică, vizând modernizarea învăţământului lingvistic de toate gradele. Această nouă gramatică a limbii române nu se putea realiza fără o altă cercetare în acelaşi domeniu, Gramatica limbii române în două volume, elaborată în cadrul aceluiaşi Institut, sub conducerea profesoarei Valeriei Guţu-Romalo, membru de onoare al Academiei Române, care a reprezentat o primă deschidere spre modernizarea teoretică şi metodologică a gramaticii. Anterior (în 1954, ediţia a II-a în 1963), s-a redactat tot la Institut, sub conducerea lui Al. Graur şi Mioara Avram, Gramatica limbii române, cunoscută sub numele de Gramatica Academiei, care a fost cartea de căpătâi, timp de o jumătate de secol, pentru învăţământul românesc.
Pentru o istorie completă a cercetărilor din acest domeniu, trebuie să amintim că prima gramatică academică poate fi considerată lucrarea lui Timotei Cipariu, membru al Academiei încă de la înfiinţarea ei. El a câştigat concursul organizat de Academie şi lucrarea sa a apărut sub auspiciile acestei instituţii. Concepută în două volume (1869, 1877), ea are caracterul unui tratat, în care se realiza sinteza tuturor cunoştinţelor anterioare în materie de gramatică românească.
Istoria dicţionarului academic a durat un secol şi jumătate. A fost ţelul fundamental al Societăţii Academice Române încă de la înfiinţare: „Compunerea unui dicţionar român, cât se poate de complet şi mai raţional, aşa încât să poată fi dereptoriul limbei”. După încercările succesive ale lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, B.P. Hasdeu, A. Philippide, în 1906 forul academic îi încredinţează lui Sextil Puşcariu misiunea de a elabora dicţionarul. Printr-o muncă titanică (timp de 43 de ani), ajutat de o echipă din Cluj, Puşcariu a reuşit să publice, până în 1948, literele A-C, d-e, F-L (până la cuvântul lojniţă). Din 1965, lucrarea a fost reluată, după noi principii, sub conducerea academicienilor Iorgu Iordan, Al. Graur şi I. Coteanu, în cele trei institute academice de la Bucureşti,
Cluj şi Iaşi (în perioada 1965-1997 se publică literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V parţial). Aceleaşi noi principii stau la baza redactării ultimelor litere, când coordonarea lucrărilor a fost asigurată de academicienii Marius Sala şi Gh. Mihăilă. Între 2000 şi 2010 s-au publicat literele D, E, U, V parţial şi Z. Munca la dicţionarul academic nu se va încheia, pentru că ne-am asumat obligaţia să reluăm seria Puşcariu, pentru a o îmbogăţi cu cuvinte şi sensuri noi. De asemenea, pregătim suplimente la fiecare cinci ani, cu noile cuvinte ce aşteaptă să intre în dicţionar.
Stabilirea normelor ortografice a cunoscut mai multe etape. La început, în perioada trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin, a predominat principiul etimologic (cuvintele de origine latină se scriau cu un sistem de litere care să reflecte imaginea grafică a cuvintelor latine originare). Opusă scrierii etimologizante era scrierea pe cât posibil fonetică, care să corespundă pronunţării reale, concepţie pentru care milita Titu Maiorescu. Ortografia etimologizantă adoptată în 1869 este minată de prestigiul crescând al ortografiei fonetice şi, după reforme succesive (1880, 1895), în 1904 a fost adoptată prima ortografie academică elaborată pe baze fonetice propriu-zise; i s-au adus diverse modificări în 1953 şi 1993.
Academia Română a realizat, aşadar, obiectivele propuse la înfiinţarea ei. În anii scurşi de atunci, lumea a evoluat; mă refer atât la evoluţia societăţii, care a dus la apariţia unor noi cuvinte, cât şi la evoluţia ştiinţei limbii, care s-a îmbogăţit cu noi metode de analiză. Nu putem să ignorăm aceste schimbări. De aceea am şi afirmat, la început, că obiectivele propuse la înfiinţarea Academiei continuă să stea în centrul atenţiei noastre.
Citește pe Antena3.ro
