Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anul 1966 mă pregăteam să dau examenul de bacalaureat. Învăţam zi şi noapte, aveam de apărat şi prestigiul tatălui meu, directorul liceului pe care îl absolveam. Trebuia să demonstrez la acest examen, unde examinatorii erau din afara şcolii, că nu sunt doar „băiatul lui nea Ionel”, cum eram cunoscut în Călăraşi, urbea natală. Totul mergea ca pe roate, bifam materiile, subiectele erau parcurse conform planificării. Până în ziua când tata, mare iubitor de artă, a adus în casă o carte proaspătă – „Agonie şi extaz”. Am trecut pe lângă bibliotecă şi m-a atras ca un magnet o copertă care iradia forţă, cu un desen din Renaştere şi un autor care avea să-mi rămână în minte pentru mulţi ani – Irving Stone. A fost o iubire, dacă putem spune şi aşa, de la prima citire. Mama a simţit „pericolul” – ştia că-mi place să citesc şi avea premoniţie – sutele de pagini ale romanului ameninţau să dea peste cap programul de studiu pentru bacalaureat. A avut mare dreptate să se teamă de „Agonie şi extaz”.
Cartea m-a subjugat, nu puteam să o las din mână. Viaţa lui Michelangelo devenise o obsesie, vedeam cu ochii minţii zbaterile uriaşului talent, conflictele lui, operele pe care nu credeam vreodată să le admir la Roma sau la Florenţa. Orizontul călătoriilor mele se oprea atunci la Silistra, pe celălalt mal al Dunării, spre care priveam cu jind – era străinătatea. Bacalaureatul se apropia, mai erau doar câteva zile până la primul examen şi la insistenţele părinţilor am făcut totuşi o convenţie: să citesc cartea pe rând cu tata – el o ţinea trei ore, eu o oră. Am terminat-o în zorii zilei în care era programat „scrisul” la română. Am luat doar nota 9, dar „Agonie şi extaz” a rămas cartea pe care aş duce-o cu mine şi în mormânt. În anii din urmă am avut norocul să-l întâlnesc pe maestrul Dan Grigorescu, marele critic de artă care a scris prefaţa „Agoniei”. Stătea, ca de obicei, pe vârful costişei de sub care se desprindea drumul spre gara din Breaza. I-am tulburat seninătatea privirii melancolice aţintite spre Valea Prahovei, prezentându-mă cu respect. Acceptându-mă în preajmă-i i-am povestit întâlnirea mea livrească din anul 1966 cu Michelangelo, spre care îmi deschisese o poartă. Dan Grigorescu, blând, mi-a spus – suntem tiji şi parcă am fi iubit aceeaşi femeie.
Viaţa mi-a oferit marea şansă să călătoresc şi dincolo de orizontul Silistrei. Bucuria de a vedea capodoperele lui Michelangelo de la Vatican, din marile muzee ale lumii a fost mereu luminată de „Agonie şi extaz”. Săptămâna din urmă mă aflam în regiunea Umbria, cu treburi ale meseriei de gazetar. Gazda mea, Antonello Celestini, mi-a făcut o propunere pentru care i-am transformat instantaneu simpatia în prietenie – „Hai să mergem până la Caprese, să vezi casa în care s-a născut Michelangelo”. Drumul de câţiva zeci de kilometri de la Montone până la ţintă l-am făcut pe şosele aninate de coastele Apeninilor, care toate converg spre Florenţa. După câteva serpentine strânse, depăşind placa de intrare în localitate, numită acum Caprese Michelangelo, ne aflăm lângă un palat medieval, surprinzător de semeţ pentru un sat. Aici se năştea, la 6 martie 1475, Michelangelo. Era al doilea dintre cei cinci copii ai familiei Buonarroti: tatăl – Ludovico di Leonardo Simoni, mama – Francesca di Neri.
Leonardo Buonarroti era dintr-un neam cunoscut de târgoveţi din Florenţa care plătea dări de peste trei sute de ani, cum spunea el cu mândrie. Irving Stone menţionează că, în 1260, un Buonarroti era sfetnic în armata Guelfilor; în 1392, un altul fusese conducător în aceeaşi armată; între 1326 şi 1475 opt Buonarroti fuseseră garfalaniere, adică primari în cartierul Santa Croce; alţii au fost aleşi membri în Priori – Sfatul Municipal al Florenţei, cea mai de seamă demnitate din oraşul republică. În 1474, Lodovico fusese numit podesta, adică un fel de auditor de primărie care să controleze, independent de conducerea locală, satele învecinate Caprese şi Chiusi della Verna. De aceea, Michelangelo a văzut lumina zilei la Caprese, familia urmându-l pe Leonardo Buonarroti în misiune. Palatul, Pretorio, construit din piatră, are două etaje, cu camere mari, luminoase. El este acum un muzeu în care se păstrează patul în care a fost născut cel care avea să fie marele geniu al Renaşterii. Picturi şi mulaje în ghips ale unor celebre sculpturi ieşite din blocurile de marmură de Carrara formează puncte de atracţie care dau înţeles impresionantei opere a artistului şi arhitectului nepereche. Podesteria – clădirea administrativă din Chiusi della Verna – este un alt vestigiu istoric legat de rădăcinile lui Michelangelo, crescute în umbrele şi luminile muntelui Penna, reprezentate în opere faimoase – Crearea lui Adam, Tondso Domi (Sfânta Familie), Crucificarea lui Petru şi Convertirea Sfântului Pavel.
După încheierea mandatului, Buonarroti se mută la Settignano, în casa soţiei, membră a unei familii înstărite. De aici micuţul băiat va păstra amintirea văii râului Arno, a duioşiei bunicii, Monna Alessandro, şi a blândeţii doicii care îl alăptase când mama lui era prea bolnavă ca să-şi hrănească pruncul. Soţul doicii era pietrar şi de la el a deprins Michelangelo primele lovituri cu dalta. La şase ani, rămâne fără mamă şi numeroasa familie Buonarroti se mută la Florenţa. Aceşti şase ani petrecuţi în Caprese au dat peste secole o faimă mondială locurilor, hrănind spiritual pe cei care vor să cunoască destinul unui geniu.
Întors la Bucureşti, am luat din bibliotecă „Agonie şi extaz” şi am recitit cu alt înţeles cartea întâi a biografiei romanţate ieşite din scriitura lui Stone.
Michelangelo s-a stins din viaţă la Roma în 1564. Avea 79 de ani şi lăsa Lumii o operă inestimabilă.
Citește pe Antena3.ro
I se cuvine, cum remarca Dan Grigorescu, în amintita prefaţă, ceea ce rostea Michelangelo despre Dante Alighieri: „Quanto dierne si dee non si puo dire” (Nu se va putea spune despre el tot ceea ce ar trebui să se spună).
