Alfred veşnic se pomenea în câte o-ncurcătură

Maria, regina României - Povestea vieţii mele (88)
Ascunsă, dar strălucitoare, mila alcătuieşte cea mai adâncă rădăcină a eului meu. Totdeauna mi-a fost dat să văd latura dureroasă în omul care cade în ridicol sau mânie; latura tragică în omul târât de păcat şi latura tristă în omul înrăit; şi totdeauna mi-am dat seama de nemărginitele greşeli făptuite e oameni, când se judecă unii pe alţii. Ei niciodată nu privesc până în inima lucrurilor şi nu pricep adevărata şi tainica lor obârşie. Plutesc pe deasupra adevărurilor iar lămurirea şi judecata lor se opresc la suprafaţă, parcă s-ar teme de tulburarea ce le-ar aduce o deplină înţelegere. Născocesc formule, se ascund după principii învechite, singura lor temelie morală, de la care simt că n-au nevoie să se clintească, deoarece îi apără de vijelia unor realităţi mai adânci şi mai aspre, realitatea făurită de Dumnezei!... Departe de mine încredinţarea c-aş fi avut toate acestea limpede în minte în zilele mele de atunci, sau c-ar fi putut gândul meu să le cuprindă, ori creierul meu să le priceapă. Însă la rădăcina inimii mele zăcea  adânca milă, care era chiar conştiinţa nedreptăţii de orice fel. Nu doar că mila mă făcea totdeauna netăgăduit de dreaptă!... Nu, nu eram dreaptă cu biciul dreptăţii în mână!... De multe ori m-a rătăcit mila, m-a făcut să comit greşeli, izvorâte din slăbiciune, şi m-a ispitit să fiu iertătoare, în clipe când neînduplecarea ar fi împiedicat mult zbucium în viitor şi multă neînţelegere. Când eram copilă, simţeam această nemărginită compătimire pentru toate lucrurile, ca o apăsare pe inima mea, de altfel veselă şi fără griji. Mila din sufletul meu a crescut, a crescut mereu şi creşte şi acum iar azi a ajuns atât de grea, încât amândouă mâinile mele nu sunt în stare s-o ridice: "Dacă privesc destul de lung orice lucru în lumea asta, mi se umplu ochii de lacrimi”.

Vorbele asta nu sunt ale mele dar cuprind aidoma ceea ce simt. Sub orişice lucru sunt lacrimi şi dacă oamenii ar vrea să priceapă că în lume e mult mai mare suferinţă decât adevărată răutate, ar fi mult mai buni unii cu alţii, mai ajutători, mai răbdători, mai puţin nepăsători, mai puţin clevetitori. Dar n-avem vreme, ne grăbim mereu, zorim tot înainte şi nu ne afundăm destul de adânc ca să ajungem pânlă la  pricina sau izvorul de la care se trag răul, vrajba sau durerea. Şi eu mă grăbesc; viaţa mă face să mă grăbesc, omenirea mă face să zoresc alături de ea; încerc să păşesc mai încet, să mă opresc, să ascult, să pricep, să lămuresc; dar marea roată se învârte mereu şi niciodată nu voi putea ajunge până la capătul gândului meu, nici nu voi putea spune tot ce-aş avea de spus... Să mi se ierte digresiunea, mă întorc iarăşi la povestire.

După cum am spus mai sus, Alfred veşnic se pomenea în câte o-ncurcătură; lumea se arăta prea nerăbdătoare faţă de el şi mama, care căuta desăvârşirea, era adesea dezamăgită de fiul ei.

Mama avea o repulsiune neţărmurită pentru partea cea urâtă a vieţii şi cerca în toate chipurile să închidă ochii ca să n-o vadă; când, cu toate acestea, îi era înfăţişată de câte cineva din cercul nostru, durerea şi indignarea ei n-avea margini.

Niciodată n-a fost în stare să vorbească lui Alfred; credea că neîngăduinţa şi principiile religioase erau de ajuns pentru a-l menţine pe calea cea bună. Alfred, când greşea, nu găsea iertare la ea; pierdu astfel încrederea lui în cei ce l-ar fi putut ajuta, iar ma târziu, când scăpă de d-rul X şi de îngrădirile de acasă, se făcu din ce în ce mai ascuns, duse o viaţă tăinuită în nesfârşite situaţii complicate!...

Dar am avut puţin amestec cu partea cea mai tristă a vieţii lui căci, pe când eram eu acasă, nu era decât un copilandru nevinovat, zglobiu şi, cu toate că adesea cam supărăcios,  eram foarte fericiţi împreună. Alfred, fără a fi deloc frumos, avea farmec şi ştia să vorbească cu tineri şi cu bătrâni, cu mari şi cu mici; avea însuşirile unui adevărat prinţ moştenitor, dar ursita hotărî altfel. Cu toate că am multe amintiri bune din acei ani, n-a fost o epocă fericită; domnea în toţi un oarecare neastâmpăr, neastâmpărul unor păsărele ce simt că le cresc aripile. Nu ne dădeam seama de ce se petrecea în noi, dar pe atunci începea să bată viaţa la uşa noastră, privindu-ne de pe fereastră.

Soarta fiecăruia se apropia cu paşi neînduplecaţi.
Neliniştea era pricinuită şi de faptul că aveam mai multe cămine; unul la Coburg, unul la Clarence House, la Londra, şi nunul la Devenport, unde tata îşi ocupa postul de comandă în marină. Mama, aşadar, era nevoită să-şi împartă timpul între aceste trei case, pe când noi eram silite să stăm, aproape tot anul, la Coburg, din pricina studiilor”.