Arheologia îşi scrie arheologul

„Încep, aşadar, în noua publicaţie, cea de duminică, a «Jurnalului Naţional», cartea mea de memorii, «Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu»."

În 1990, am pus pe hârtie câteva amintiri din viaţa mea. Prezentul tumultos urca, însă, autoritar în paginile mele. Nu aveam impresia că interesul cititorilor pentru viaţa mea ar putea fi acelaşi ca în anii în care, pentru „Manifest pentru sănătatea pământului", „Iubiţi-vă pe tunuri". „Rezervaţia de zimbri", „Totuşi iubirea" şi „Sunt un om liber", se spărgeau geamurile la Librăria Sadoveanu, iar Securitatea umbla după cei ce făceau rost de cărţi şi urmărea traseele pe care circulau copiile unor poezii din acele cărţi.

Am mai încercat să scriu în câteva rânduri povestea vieţii mele. M-am simţit ca un arheolog cutreierând prin propria memorie. Şi mi-am dat seama cât de cinic se uită trecutul la noi. Nepăsător şi cinic. Şi intratabil.

Într-o discuţie cu poetul şi gazetarul Marius Tucă, în care eu văd o conştiinţă cuprinzătoare a momentului şi vocaţia de a continua marile demersuri ale adevăratei prese româneşti, din toate timpurile, am ajuns din nou la un capitol sensibil al îndeletnicirilor mele: nevoia de a-mi povesti viaţa.

Am reluat fragmentele trecute şi m-am apucat să retrăiesc momentele pe care le cred semnificative din cei 66 de ani pe care, iată, îi împlinesc. Nu mă mai simt ridicol vorbind despre mine, cum mi se părea că aş putea să apar în faţa unor oameni mai în vârstă, care vedem un individ cu vârstă incertă lăudându-se cu fapte şi pilde ale propriei existenţe.

Va trebui să înţeleg, într-o zi, şi să accept, că pasul mai mic, elanurile mai temperate, poftele mai măsurate şi imprevizibilităţile mai previzibile reprezintă propria mea bătrâneţe. Da, nu mai sunt un om tânăr. Da, memoria mea înapoi e mai lungă decât imaginaţia mea înainte. Impulsurile de pe cartela de viaţă s-au împuţinat. Cândva, nu mai ştiu exact când, încercam să număr anii pe care-i am de trăit şi, la un moment dat, mă încurcam, atât de mulţi şi torenţiali erau. Mă izbeam cu imaginaţia de un fel de infinit arogant. Acum, vai, încep să cred că ştiu mai bine viitorul decât trecutul. Mai bine şi mai în detaliu.

De aceea, temător de uitare şi doritor de retrăiri, îmi provoc voluntar această arheologie. E ca şi când autorul ruinei supravieţuieşte propriilor dărâ­mături. Şi construieşte alte ruine.

Încep, aşadar, în noua publicaţie, cea de du­minică, a „Jurnalului Naţional", cartea mea de me­morii, „Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu". Arheologia îşi scrie arheologul.

Bunica mea a fost mama mea
Bunica mea a fost şi mama mea, pentru că eu mi-am petrecut copilăria fără mamă. Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 km de Bârca, peste dealuri. Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare. A rămas lângă tata în toate transferurile la care era obligat marele reacţionar liberal, ca să nu-şi refacă organizaţia. Uneori am fost şi eu cu ei, pe unde ajungeau, la Cârna de exemplu, dar cea mai mare parte a timpului am trăit-o alături de bunicii mei. Maica-mare m-a învăţat mila, aşa cum tata-mare m-a învăţat tabla înmulţirii.

Biata maică! Venea prăbuşită de la câmp sau de la vie, mai avea şi ceva oameni care o ajutau şi care se întorceau de la câmp o dată cu ea. Îşi dădea cu apă rece pe faţă şi pe mâini, îşi îndrepta spinarea şi se apuca de gătit, că oamenilor le trebuia şi masă, frânţi cum erau după ziua de trudă. Dacă avea norocul să fie cineva pe-acasă, când era la câmp, nu-i mai rămânea la întoarcere decât să pună mâncarea la încălzit, să frângă pâinea pentru fiecare şi să toarne nişte ţuică oltenească în ceşti, că toţi considerau - şi aşa şi declarau - că o ţuică la osteneala noastră merge. Uneori gusta şi maica-mare din ceaşca de ţuică, dar mânca imediat varză acră sau murături şi dădea din cap, parcă spre a se scuza: „Ete, îmi fu şi mie să beau o ţuică...".

După masă, în serile de vară, întoarsă de la câmp sau de la vie, maica-mare se apuca de treabă, ca şi cum până atunci n-ar fi muncit. Fusesem şi eu cu ea la secerat. Tata-mare nu mergea la secerat. Maica îl justifica: „Mă, voi să nu vă uitaţi la tat-tău că nu vine la secerat, că el a lucrat toată viaţa cu capu', acolo are el sânge mai mult şi nu poate, moare dacă vine pe căldurile astea. Şi ce-ar zice satu' să-l vadă pe el care a fost revizor şcolar de Dolj, cu curu-n sus prin ale grâului?".

Totuşi, tata-mare muncea mult, maica îl ferea de lucrul în soare, dar la cules bumbac, în cele mai grozave zile ale vieţii mele, când credeam că mă sufoc, aplecându-mă şi regretând că sunt mai înalt decât tulpina plantei, a fost şi bunicul.

Îşi punea o pălărie de paie, rămânea ultimul pe rândul pe care-l culegea el, dar nu se lăsa până nu termina recolta.
Muncea şi în curte, tăia viţa pe care o aducea de la via din deal, vie altoită, şi cioplea toată toamna şi toată iarna aracii. În acele nopţi de iarnă, mi-a vorbit bunicul meu despre Ardeal şi despre Avram Iancu, (de altfel, cei mai mulţi copii ai familiei, la Cluj am învăţat!) despre Alexandru Macedon şi despre momentul în care armata împăratului sufe­rea cumplit de sete, iar acest Alexandru Macedon a spart vasul cu apă pe care i-l aduseseră slujitorii lui dând de înţeles armatei că rămâne solidar cu ea, până şi în sete.

Cel mai emoţionant moment din nopţile copilăriei mele a fost însă cel în care bunicul meu m-a învăţat două poezii, din una nu mai ştiu decât câteva din versuri: „De ce plângi, măicuţa mea, plâng de mine şi de voi c-a murit tat-tău-n război". Cealaltă poezie era - aveam să aflu mult mai târziu scrisă de George Coşbuc: „A venit un lup din crâng".

Misterul nopţii în care tata mare îmi spunea că un copil nu poate fi dat pe nimic, din toată această lume, sporea în mine credinţa şi datoria faţă de copii. Atunci când vom şti să-i apărăm pe toţi copiii lumii, de pervertire şi de îndobitocire, vom putea spune cu adevărat că suntem nişte părinţi buni.

(Va urma)