Arheologia îşi scrie arheologul

Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu
Dar nu cumva există o moară morală pusă tocmai să macine conştiinţe şi să le transforme în anticonştiinţe? Nu cumva există un malaxor care sfărâmă oasele şi face din fecioarele, neatinse nici de fluturi, şi din tinerii bărbaţi, stăpâniţi de idealuri înalte, nişte terciuri tocmai bune de transformat în cur­ve de larg consum şi-n criminali uşor de manipulat, pe scara nedreaptă a societăţii? Nu cumva copiii nu au dreptul să-şi urmeze puritatea din suflete, obli­gaţi de un program social neomenesc, să devină fiare?

Povestea vieţii mele cuprinde şi această întrebare. Poate chiar mai mult decât atât. Fără acest fel de întrebări şi fără acest fel de frământări, epopeea de ridicări şi căderi, de biruinţi şi înfrângeri a vieţii mele ar fi o singură epigramă de larg consum. Dar cum era "Cântecul" lui Coşbuc?

CÂNTEC
A venit un lup din crâng
şi-aleargă prin sat să fure
şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
şi-a venit la noi la poartă
şi am ieşit eu c-o nuia:
"Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace"-
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
întreba pe la vecine:
"Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!
ş-am ieşit eu şi i-am spus:
"Puiul meu e bun şi tace
Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace! -
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!"şi s-a dus.

şi a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpără copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
şi-a venit la noi la poartă
şi-am ieşit şi l-am certat:
"N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul!
Pleacă, pleacă!"şi-a plecat.

Aceasta e poezia iniţială a conştiinţei mele de copil. Cu siguranţă, poezia aceasta m-a legănat şi a ţinut loc de nani-nani băiatului singur şi trist, care am fost. Cred că am învăţat-o în aşa fel, încât ea e primul grai, care mi-a format viziunea asupra lumii. Nu înţelegeam eu de ce lupul trebuie să aibă trei cojoace, când nici pândarii de la vie nu aveau mai mult de unul.

Mă temeam că, într-o variantă oarecare, dacă tata mare îl va chema pe lup încoace, lupul va şi veni.
Mă surprindea faptul că un om sărac vrea să vâre copiii în sac şi refuzam să-mi imaginez asprimea sa­cului, în care ar fi trebuit să mă ia respectivul om, dacă bunicii mei ar fi considerat că nu mă port bine.
Îl uram pe nefericitul care cumpără copiii neiubiţi de mămici şi, întrucât mama care mă născuse era departe de mine, mă temeam să nu cumva să fie vorba chiar despre mine, în această parte a poeziei.

Tata mare nici nu avea precauţia de a-mi spune că poezia e una şi viaţa e alta. Oamenii mari îi judecă, după cum sunt ei, pe toţi copiii pe care îi au în grijă. Eu trăiam, cu adevărat, situaţia copilului din poezia despre care, mult mai târziu, aveam să aflu că e a lui George Coşbuc. Şi nu era vorba numai despre această poezie.

Nu-mi mai amintesc eu exact cealaltă poezie, pe care, de fapt, mi-o spunea maica mare, atunci când adormeam pe braţul ei. Era drama unei turturele sau a unei femei, nu mai ştiu exact. În orice caz, măicuţa plângea de mila copilului, că a murit tatăl lui în război. Şi deşi tata nu murise în război, eu mă simţeam, de câte ori auzeam poezioara respectivă, ca un orfan de război.
TEAMA DE FINALURILE NEFERICITE
În urmă cu vreo zece ani, am sesizat o anumită trăsătură de caracter, care a apărut în mine încă de mic: teama de finalurile nefericite. Nu ştiu dacă asta e o trăsătură de caracter, dar o stare de spirit este.

Mi-am adus, aşadar, aminte, în urmă cu un deceniu, că îl rugam pe tata mare, cu deosebire pe dânsul, cu poveştile şi poeziile de care credea că am nevoie, să refacă finalurile nefericite ale poveştilor şi poeziilor pe care mi le spunea. Nu suportam aceste finaluri tra­gice.

"Tată mare, îi spuneam, te rog eu frumos, tată mare, te rog foarte frumos, nu-i lăsa să-l omoare pe Mihai Viteazul! Tată mare, de ce trebuie să-l bage zmeul pe Făt-Frumos în pământ, atât de adânc? Tată mare, am auzit goarna în sat şi m-am speriat, că aşa e ea, anunţă moartea oamenilor. Tată mare, matale ai cunoscut pe Mihai Viteazul?"

Unele dintre aceste gânduri ale mele le-am găsit ulterior, şi în preocupările nepoţilor mei, Andreea şi Adrian. Ei mă întrebau pe mine unele dintre lucrurile pe care mă străduiam eu, cândva, să le aflu de la bunicul meu.

Dar experienţa cea mai teribilă, pe care am tră­it-o, din acest punct de vedere, a fost şi este legată de fetiţa mea, Ana Maria. Pentru a ilustra felul ei de a fi, am spus că, atunci când intră într-o încăpere în care televizorul e deschis, Ana Maria nu se uită la televizor, ci întreabă pe cei care se uită dacă e film de groază sau nu. Ca şi mine, ea nu suportă filmele de groază. Şi tot ca şi mine, cere oamenilor mari să schimbe finalurile tragediilor. Adesea, pe Ana Maria, arta o înlăcrimează mai mult decât realitatea.

În fond, voinţa de bine nu e totdeauna o slăbiciune a oamenilor sentimentali, ci şi un mod al lor de a interveni energic în drama cotidiană. Fiecare erou de basm, de legendă sau de povestire istorică are, pentru copilul care ascultă, un corespondent în realitate. Când eram mic, eu nu suportam să văd cum se pregăteşte şi se face răul.
Fenomenele supranaturale mi se păreau ceea ce şi erau: fenomene necontrolabile. Dar dacă tata mare, cu vorbele lui, nu putea să nu omoare pe Făt-Frumos, să n-o chinuie pe Ileana Cosânzeana, să oprească pe Basta să intre în cortul lui Mihai Viteazul, mi se părea legitim şi drept să-i cer să facă aşa cum sufletul meu spunea că ar trebui să stea lucrurile.

Tata mare, însă, nu mă asculta. El nu modifica basmele şi, cu atât mai mult, nu modifica poeziile.
N-aş putea spune, totuşi, că mă impresionau poveştile de război ale bunicului meu, mai mult decât o singură privire a bunicii mele. Ea, bunica mea, nici nu trebuia să vorbească, pentru a mă face să o iubesc, s-o înţeleg şi s-o plâng, încă din timpul vieţii. Tata mare avea nevoie de cuvinte, pentru a mă convinge şi pentru a mă ţine lângă el.

Maica mare, nu. Ea exista şi mă fermeca, era frumoasă şi privea, uneori, dincolo de noi.
Mergea la tămâiat şi se întorcea înainte de a ne trezi noi, ceilalţi.
Respecta toate săptămânile de post şi îşi împrumuta foc din vatră şi aluat din căpisterie, cu toate vecinele de pe uliţă.
Ce ştia, spunea şi la ceilalţi. Dar cel mai mult, maica mare tăcea. Şi trudea.
Când o vedeam, după o scurtă perioadă de absenţă, mi se părea că s-a cocoşat, între timp.
N-a strigat niciodată la mine, nu m-a bătut niciodată.
Va urma