Arheologia îşi scrie arheologul

Bunica mea, Ioana Păunescu, născută Pariş, venise cu nişte galbeni de la tatăl ei, în căsătoria cu învăţătorul Marin C. Păunescu. Aceşti galbeni au fost baza casei noastre de la Bârca, pe care, în cealaltă epocă, au anchetat-o, au fotografiat-o şi au folosit-o împotriva mea comisiile de partid şi de stat, care mi-au scurtat viaţa, iar în epoca nouă, mi-au scos-o pe nas diverse cercuri de interese, exprimate prin atacuri de presă. Dar casa era făcută de bunici.

Tatăl meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, n-a făcut cine ştie ce pentru această casă, în afară de faptul că a dat altă destinaţie unor încăperi şi a transformat o lungă şi inutilă verandă într-o bucătărioară, într-o terasă şi într-o cameră de zi. În genere, casa e cea făcută de tata mare, din munca lui şi din munca fa­miliei maicăi, o casă de la 1911. Înseamnă că are aproape 100 de ani.

Dar noi nu stăteam în această casă, ci într-o cameră cu pământ pe jos, care astăzi nu mai există, de lângă vatra cu ţest. Şi asta nu pentru că am fi păstrat-o pentru cine ştie ce ocazie, ci pentru că, într-o perioadă destul de lungă, ne-au fost băgate în casă, în două din cele patru camere, cu forţa, două familii de lucrători la SMT. E drept că erau oameni la locul lor, care îşi dădeau seama cât de mult stingheresc, prin ceea ce fac, dar altă şansă nu aveau. Le trebuia casa noastră.

Maica şi tăicu nu s-au mutat din cămăruţa de jos, de lângă vatră şi pentru că iarna era cea mai călduroasă, iar vara cea mai răcoroasă, dintre toate încăperile casei. Acolo, în acea cămăruţă, mă legăna bunicul pe braţul lui şi mă mângâia pe creştet maica mare, şi înainte, şi după ce stingeau lampa.

Era o lampă mare, pentru care, totdeauna, prudent, tata mare avea petrol. Sau gaz, cum îi zicem noi, la Bârca. Fitilul ardea încet-încet şi ne dădea tuturor o stare de somn, în creştere. Tata mare citea mult după ce noi, ceilalţi, ne culcam. Focul din ce în ce mai mic al lămpii îl trăgea şi pe el spre somn.

Când mă trezeam, în unele nopţi, mi se făcea frică. Mă temeam că va fi noapte mereu şi că noi

n-avem destul petrol, ca să ţinem o lampă pentru totdeauna aprinsă. O zgâlţâiam pe maica mare de umeri şi o întrebam: „Maică, de ce e noapte?". La care dânsa zicea: „E, mumă, Dumnezeu le face pe toate. Culcă-te, că vine ziua la loc. N-ai de ce să-ţi fie frică de noapte". Uneori bătea vântul şi auzeam obiectele izbindu-se unele de altele, de exemplu aveam o troacă, în care maica mare ducea apa, când mergea la secerat, troaca asta se izbea, în vreme de viscol, de geamul odăii în care dormeam. Am rugat pe maica mare să vadă cine e în curte, de se aude ce am auzit eu, dar maica mare mi-a spus că nu e nimeni, că, dacă ar fi cineva, ar lătra câinii. Şi nici tata mare n-a vrut să se ducă în curte. Mi-a spus că el e bătrân şi de aceea a lăsat pe taică-meu moştenitor al averii, ca tăticul să rămână acasă, la Bârca şi să vadă, ori de câte ori e cazul, cine e prin curte.

Tata mare şi maica mare erau necăjiţi că taică-meu se despărţise de maică-mea. Îi mai îndurera şi situaţia lui profesională, că nu avea post la Bârca şi că-l mutau ăia de colo-colo. Vorbeau noaptea despre el, îl judecau, îl condamnau şi îl iertau. Maica mare spunea că a fost cel mai nărod dintre toţi copiii, dar şi că a ţinut cel mai mult la ei, la părinţii lui.

„Tat-tău are suflet bun, zicea maica mare, dar ţâne tu minte de la mine că, până o închide ochii, ăsta nu se potoleşte. Ce i-or trebui lui, mă, mumă, năroziile astea cu posturile de radio, să audă el şi să spună el când vin americanii şi când pleacă ruşii? Tu nu vezi că-l prind ăştia şi o să fie vai de capul lui?"

Vedeam. Dar curajul tatălui meu mă emoţiona.

CEL MAI CURAJOS DIN FAMILIE ERA TATA
S-a întâmplat ca, odată, să bată un vânt puternic, în noaptea în care tata venise de la Cârna şi dormea lângă mine, în patul din camera lui. O cameră din casa mare. Am auzit troaca lovind geamul camerei de jos. M-am speriat, din somn. L-am rugat să vadă ce e afară. S-a sculat de lângă mine ca hipnotizat, a deschis uşa casei mari şi a zis, cu voce gravă: „Nu e, mă, nimeni, ţi se păru".

Tata era un bărbat zdravăn, mult mai înalt decât bunicul şi decât bunica, dar, mai ales, tata avea un fel aproape băieţesc de a înfrunta necazurile şi de a rezolva dilemele. Odată, mutase, împreună cu un­chiul Antipa de la Sibiu, un pietroi uriaş, cu braţele. Altă dată, la Cârna, a venit un achizitor sau secretar de partid, nu mai ştiu ce era, peste noi, în camera în care stăteam cu chirie. Era beat şi nu voia să plece. Tata i-a spus, de câteva ori, că îl roagă să se ducă şi el acasă, că deranjează băiatul, care eram eu, şi atunci, ăla nu şi nu. Mai mult decât atât, vizitatorul nepoftit a venit spre pat să vadă cine e sub pătură. Tata n-a mai răbdat. L-a pocnit cu palma dreaptă şi i-a dat şi un picior în spate. L-a dat în brânci afară şi s-a întors la mine livid. Şi-a pus mâinile în cap şi a spus: „Bă, băiete, iar mă arestează ăştia! Dar dă-l, fir-ar mama lui a dracu', că nu mai putui!".

RADIOUL CU GALENĂ
Totuşi, tata recunoştea că îi e frică numai de câini. Susţinea că o păţise când era copil şi nu-şi revenise nici la maturitate. Dar curajul lui mă uimea. În vremea respectivă, cine avea radio, devenea suspect. Şi mai suspect era cel care şi-ar fi făcut rost de un radio. Cum altfel, decât suspect, putea să fie tata, care şi-a încropit, din nişte piese luate de cine ştie unde, un radio cu galenă?

Îşi punea casca şi îmi dădea impresia că vrea să intre în aparat, pe sub masă, ca să audă cât mai bine. N-am ştiut niciodată ce auzea tatăl meu, cu adevărat, la micul lui radio cu galenă. Dar concluzia lui, în fiecare noapte, era „Gata, mă, vin americanii! Tu să taci dracu' din gură, să nu spui la cineva, dar vin americanii".

Pleca prin sat şi dădea ca sigură vestea, pe care o auzise sau nici n-o auzise bine, la radioul cu galenă, căruia antena îi flutura hăt departe, în fundul curţii. Mergea şi la Goicea, bietul meu tată, ajungea şi la Cârna, şi la Bistreţ cu aceste noutăţi, care se împrospătau în fiecare seară. Din când în când pentru nărozia asta, cum zicea maica mare, îl chemau la Securitate.

De câteva ori l-au şi arestat corespunzător. Iar de două ori a fost judecat şi ţinut să se înveţe minte. Cifra la care ajunge totalul condamnării lui este 15 ani. Dumnezeu să-l ierte şi să împlinească, măcar în ge­neraţiile care vin, dorul lui de libertate, de lângă tainicul radio cu galenă, la care şi eu am vorbit o dată.

TRAGEDIA DINTRE FARSE
Câteva incursiuni mai încoace, în anii '80, parcă s-ar impune. Reiau, deci, nişte pagini pe care le-am scris acum patru cinci ani şi care îşi găsesc, şi ele, locul în acest roman al vieţii mele. Pagini de făgăduinţi reînnoite şi de amintiri fierbinţi! Va trebui să existe cândva şi destulă răbdare pentru ca, despre mine, să circule şi adevărul netrucat, nu nu­mai legendele prea pozitive sau prea negative, puse în circulaţie, cu interes vădit, de cei care au a mă elimi­na din viaţa socială sau găsesc cu cale de a folosi spu­se­le sau faptele mele, pentru dărâmarea duşmanilor lor. Voi scrie, aşadar, autobiografia mea, cu maximum de sinceritate de care sunt capabil, dar şi cu maximum de prudenţă. Va fi un roman cu un personaj prin­cipal şi cu alte mii de personaje, unele poate mai in­teresante decât cel principal, asupra cărora poate voi in­sista mai mult decât îmi pot acum închipui.

(Va urma)