Aurul, comuniştii… şi pensia democraţiei

Un bărbat inalt şi măndru, născut, conform buletinului, in 1894. Parcă la inceput nu-ţi vine-a crede, mai ales cănd te pui pe socotit şi vezi că-ţi tot dă... 112 ani! Asta acum, in vremuri in care statul calculează pensia punănd durata medie de viaţă şapte ani peste vărsta de pensionare. Ei, uite că astfel de oameni, precum cel din povestea noastră, dau calculele statului peste cap. Deşi o pensie aşa de mică n-are cum să facă prea mari probleme.


L-am intălnit pe nea Tănase P. Tănase destul de obidit. De reporteri s-a cam săturat. De căţiva ani tot vin şi-i bat la uşă, că, deh, nu-i de colo să bată cineva suta, s-o depăşească şi să tindă şi spre al şaselea multiplu de douăzeci. Dar pe el nu prea-l incălzeşte că-i apare numele la gazetă. L-ar ajuta insă o pensie ceva mai mare.


Chiar dacă la inceput prezenţa noastră ii păru o povară, după ce a auzit că-i vorba de depănat amintiri, nea Tănase s-a mai luminat puţin. "Păi, şi ce să vă spun? Scrieţi acolo că-s născut in Negrita in Grecia, ca aproape tot satul ăsta. Aveam acolo cai şi oi, iar eu cu familia mea, zece-cinşpe inşi, coboram toamna de Sfăntu Dumitru la iernat, şi in jur de Sfăntu Gheorghe urcam din nou. O sută douăzeci de familii eram şi toţi coboram odată. Aia a fost cea mai frumoasă perioadă. Dar in 32 am plecat din Grecia şi am venit in Cadrilater, in satul Rahman, judeţul Durostor. Am stat in satul ăla opt ani." Acolo şi-a construit o casă, avea pămănt, capre, oi şi cai. Şi au avut alţi opt ani de linişte. Insă, in urma Tratatului de la Craiova din septembrie 1940, cănd Romănia a cedat Cadrilaterul, s-a făcut schimbul de populaţie intre Romănia şi Bulgaria.


LA SPITAL. Aşa că şi nea Tănase şi-a făcut desagele, şi-a urcat familia in căruţe şi-au plecat din nou la drum spre locuri necunoscute. Au pornit in august din Rahman şi au ajuns după trei luni la Stejaru, in Tulcea, intr-un sat ce fusese locuit de bulgari. Cănd a ajuns i s-a dat o casă, in contul celei pe care o lăsase in urmă, şi 10 hectare de pămănt, chiar dacă in Rahman avusese de două ori mai mult.
"Cănd a căzut Odessa, eu eram in spitalul din Călăraşi. Munceam şi la bucătărie, făceam şi paturile... Am stat cinci luni acolo. Veneau mulţi răniţi. Unul din ei a fost un văr de-al meu din partea mamei acolo. A venit săracul fără ochi şi fără măini..., dar a trăit." Şi-şi trecu măna peste frunte ca şi cum ar vrea să scape de o amintire urătă.


JAPCA. După ce războiul s-a terminat şi au venit comuniştii, greutăţile au continuat şi mai abitir. In ’52 a inceput forţarea oamenilor să intre in colectivă. Şi, ca şi cum pămăntul şi animalele n-ar fi fost suficiente, autorităţile vremii intrupate in miliţia economică, după cum ne-a povestit nea Tănase, au inceput goana după aur. Şi cum puteau convinge oamenii să-şi dea agoniseala altfel decăt cu bulanul şi bocancul?
"Pe mine m-au luat pe 1 agust 1955 şi m-au dus la secţia asta din sat. Tălaharii! Daţi la televizor?", se opreşte din nou cu speranţă nea Tănase. Să-mi crească şi mie pensia." I-am spus că o să dăm la ziar, dar că in privinţa pensiei nu-s mari şanse... Aşa că a oftat şi a continuat. "Ei, asta e! Nu puteţi, nu puteţi! Pe mine m-au ţinut trei zile şi trei nopţi la secţie. M-au bătut numai cu ranga, cu fierul, şi m-au făcut negru, uite, cum e haina. M-au innegrit din creştet pănă-n unghiile picioarelor. Soţia mea a fugit in cămp şi a stat ascunsă de frică. N-a venit acasă 12 zile. Nemăncată, nebăută. Că tălharii ăia băteau şi femeile. Mama lor de bandiţi! Şi pe mama au bătut-o atunci. Au chinuit-o săraca... i-au legat scaunul de cosiţe şi trăgeau.


LA DEJ, CU JALBA. Pe mine mă omorau, turnau apă, mă inviau, iar mă băteau pănă leşinam... Şi ştiţi cum am scăpat? Le-am zis că mă duc să-mi găsesc femeia să o intreb unde a ascuns lirele, cocoşeii... I-am minţit şi-am plecat la Gheorghiu-Dej. Am fost mai intăi la doctorul legist să-mi elibereze certificat, şi doctorul mi-a spus că ar trebui să mă internez. Dar mă grăbeam şi m-am dus la biroul de copiat acte şi am făcut certificatul in trei exemplare. Unul pentru Petru Groza la MApN, unul la Procuratura Militară şi unul la Gheorghiu-Dej. Marţi le-am depus. M-am dus mai intăi la Petru Groza şi am vorbit cu el şi i-a zis secretarei să-mi dea un număr de inregistrare. De-acolo m-am dus la Dej, dar n-au vrut să mă lase să intru. Le-am zis lăsaţi-mă, dom’le, că uite in ce hal sunt! Şi pănă la urmă m-au băgat. Era el şi cu secretarul. El nu ştia nimic ce făceau tălharii ăia. aia furau şi ne băteau fără ştirea lui. Mi-a zis: «Bravo, măi băiatule, bine-ai făcut c-ai venit!» şi mi-a zis să las acolo certificatul, că o să ia măsuri, că o să mă despăgubească. Dar nu mi-a dat nimic. Şi la Procuratura militară la fel au zis, dar tot nu mi-au dat nimic.
"Ei, vreţi să faceţi fotografii?", a intrebat bătrănul brusc, incruntăndu-se la vederea camerei foto "Apăi nu se poate aşa, aşteptaţi să mă imbrac!" Şi-a ridicat cei 112 ani şi a inceput incet să caute hainele bune, de poză, prin casă. Şi-a pus un pulover, haina de costum, apoi a ţinut morţiş să-l aşteptăm să-şi schimbe şi pantalonii. S-a periat, şi-a pieptănat părul. Apoi, ferchezuit şi măndru a venit şi-mi spuse: "Ei, gata! Acum, spuneţi-mi dumneavoastră unde să mă aşez!".

"D-ai noştri"

"După ce-am fost la Gheorghiu-Dej s-a liniştit satul. aia care mă păzeau la secţie erau d-ai noştri din sat. Şeful de post şi jandarmul. Ei, care veneau pe-aci inainte: «Nea Tănase, nişte ouă, bre...?» şi femeia, cum era ea galantoană, dacă cereau cinci ouă le dădea zece, dacă veneau cu un pui, aici la noi il frigeau. Şi atunci cănd mă băteau am cerut şi eu un pahar de apă şi nu mi-au dat tălharii." După acestea, in iarnă, nea Tănase a fost forţat să intre la colectivă. "In colectivă am intrat in ’55, in februarie. Erau alţii care intraseră incă din ’52, dar eu am rezistat trei ani. Ne-au inchis şi ne-au luat oile, caprele, caii, căruţele şi pămăntul. Nu ne-au bătut, dar mai bine ne băteau şi ne lăsau pămăntul şi animalele. Ne-au lăsat căte zece oi bătrăne. Şi după aia ne obligau să ducem tot: lăna toată şi laptele tot şi brănza toată. Apoi am muncit la CAP, şi acum am 600.000 de lei pensia, iar alţii au căte 1.400.000. Ei, cam asta e! Acum poate puteţi să faceţi ceva cu pensia mea..."