Bani pentru partide: "treaba statului, el ce grijă are?"

După decesul singurului partid, la Crăciun, în primăvară România ajunsese la 80 de formaţiuni politice. Să tot alegi şi raportezi recorduri la democraţie! Dar pe banii cui?

Deşi între avantajele privatizării şi poziţia de partid nu se stabilise încă legătură directă, culmea distincţiei din primăvara lui '90 era să ai partidul tău. Apartamente de bloc, birouri ale fostelor UTC şi UGSR, debarale, magazii şi anexe ale vastelor antreprize de stat erau transformate în sedii politice. Orice conducere aleasă avea însă nevoie de bani.

DEMOCRAŢIA PRIN SCIZIPARITATE
O ceartă bună între câţiva fesenişti sau ţărănişti cu personalitate se lăsa cu înfiinţarea altui partid. Programul putea fi copiat după un alt program de partid. Toţi se angajau să aducă democraţia şi binele tuturor. Sintagma "viaţă decentă" nu apăruse.
Multiplicarea aceasta de partide a fost denumită de politologi înmulţire prin sciziparitate. Prin analogie cu distanţa dintre bacterii şi vertebrate, termenul sugera prăpastia dintre democraţia reală şi fenomenul diviziunii repetate în grupuscule intitulate partid.

În CPUN, în guvern şi în presa vremii se lansaseră dezbateri privind finanţarea lor - cât şi de cine? Căci: "Finanţarea partidelor nu constituie un act de generozite, scria România Liberă («ziar independent, de opinie, informaţie şi reportaj»). Ea contribuie la o desfăşurare normală a unui proces democratic bazată pe multipartitism.

Ar putea fi asemuită, dacă vreţi, cu o investiţie. Cu crearea unui institut de cercetări sui-generis în probleme de politică, economie şi sociologie. Un institut ale cărui secţii se numesc partide, fiecare obligându-se să facă propria analiză a situaţiei ţării sau a anumitor compartimente şi să prezinte soluţii". "Analizele" ar deveni nişte "scenarii ale viitorului" la opţiunea electoratului. În concluzie: "Subvenţionarea partidelor nu e, deci, un act de mărinimie. În ultimă instanţă e o investiţie aducătoare, sperăm, de dividende cât mai mari şi mai rapide".

SĂ-I AJUNGEM DIN URMĂ PE BRITANICI
Un cepeunist cu simţul realului sesizase că finanţarea oricărui partid de către stat ar spori numărul lor la... 23 de milioane. Voci răzleţe au susţinut independenţa lor financiară. Câţiva cetăţeni s-au declarat ostili - la nivel de lozinci - subvenţionării partidelor din banul public. Minoritari au fost însă aceştia în grosul de partid. Şi s-a ajuns la vorba lui Caragiale cu "treaba statului, el ce grijă are?".

Mai rămânea de hotărât: câţi bani pentru partide?! Un membru al Camerei Comunelor din Marea Britanie - îi informa România Liberă cu exemple înalte pe cititori - primeşte de la stat un salariu anual de 17.702 lire sterline.

Şi încă o alocaţie de 13.211 lire sterline pentrubiroul secretariat şi diverse studii pe care le întreprinde. Iar în Austria, statul dăruieşte fiecărui partid trei milioane de şilingi pentru campania electorală. Plus bonusul subvenţionării "academiilor de partid".

Câte partide erau în ţările amintite? În prodemocraţia pledată s-a omis neînsemnatul detaliu gazetăresc.