In serialul despre istoria Capitalei va prezentam numele strazilor de altadata si cum erau ele botezate. Aflati povestea fascinanta a Caii Victoriei, numita pana la 1878 Podul Mogosoaiei, pavata cu trunchiuri de copac. Iata cum arata cea mai iubita strada din Bucuresti, intr-o ilustrata din secolul XIX. Aflati totodata cum a aparut ideea construirii unui metrou pe la 1900. „Daca o familie are un singur copil, nimic mai usor decat sa gasesti un nas cumsecade si un nume crestinesc acceptabil, afara de cazul cand nasul e profesor de istorie, pentru ca atunci nenorocitul - pruncul, nu profesorul - se pomeneste botezat "Napoleon Popescu", "Hanibal Ionescu" sau "Nabucodonosor Teodorescu". (...) Daca o familie e blagoslovita, pe timp de criza, cu o progenitura, atunci botezarea mostenitorului mizeriei generale devine o problema tot atat de grea ca si echilibrarea bugetului si se intampla ca bietul prunc sa capete un nume idiot, pe care, fara voie, e condamnat sa il poarte nu numai toata viata, dar si pe crucea mormantului. Cam asa s-a intamplat cu copiii Bucurestiului, care sunt strazile."

Explicatia de mai sus este o parafraza dintr-o lucrare a lui Henri Stahl, in care acesta incerca sa dea de cap modului in care s-au botezt si rasbotezat strazile din Capitala. Aiurirea numelor strazilor nu este un lucru necunoscut bucurestenilor de azi, debusolati de furia cu care si acum edilii schimba placutele de nu mai stii unde te afli si in ce directie sa o apuci.

"Rautati" legate de numele Capitalei

Totusi, la inceputuri era mai simplu, primele strazi primind nume acceptabile, mai ales ca erau si putine. Dar nu a durat mult: „A fost o adevarata nenorocire, mai ales cand s-a intamplat ca nasii sa fie politicieni doritori de decoratii straine: numele strazilor s-au rasbotezat si unele au primit nume straine atat de greu de pronuntat incat, spre a fi vardist sau birjar si sa pronunti exact Strada Jules Michelet, Edgar Quinet, Georges Clemenceau, Franklin Boulion, Pilsdustki, Mazarica, Raymond Poincareu, Luiger, Burtaloi, Pasteur etc., trebuie sa ai cel putin licenta in litere", se amuza Stahl pe seama numelor pompoase de stradute care-i lasa cu gura stramba pe cei care vin in vizita prin Capitala si nu numai.

Si daca a venit vorba de nume a existat la un moment dat supozitia calomnioasa cum ca traducerea europeana a numelui capitalei de pe Dambovita, Bucarest, ar deriva din franceza de la „Boue qui reste", adica de la un „adevar perpetuu": noroiul care ramane, nu de la numele ciobanasului Bucur, a carui imagine mioritica arunca o aura de pace si bucurie peste Capitala noastra.

La inceput se denumeau simplu

Daca s-a ajuns la obligativitatea studiilor superioare pentru a iti da sema despre al cui nume il poarta o strada sau cunoasterea cel putin a unei limbi straine pentru a-l pronunta corect este intemeiata intrebarea pe care si-o punea Stahl: „Cum s-or fi numit strazile actualei Capitale pe vremea cand era o simpla asezare preistorica, fara strand pe lacul Fundeni?!". Totusi, de pe vremea lui Mircea Ciobanul (1545) stim ca Bucurestii devenisera capitala statornica a Munteniei, iar ulitele se botezau, firesc, dupa biserici („Sf. Anton"); dupa portile prin care se intra in cetate („Poarta de Sus" si „Poarta de Jos"), dupa stabilimentele din oras („Ulita Puscariei", „Jignita Domneasca") dupa targuri („Ulita Targului din Nauntru", „Targului de Sus" legate prin „Ulita Mare" - astazi Strada Lipscani).

Dar strazile primeau si numele breslasilor care le locuiau, iar dintre vechile denumiri unele s-au mai pastrat pana astazi: Ulita blanarilor, a selarilor, a cavafilor (cizamari), covaci (fierari), panzarilor s.a.m.d.

O alta maniera de a numi strazile era aceea de a le da numele tintelor catre care se indreptau: astfel, Calea Victoriei, inainte sa fie Podul Mogosoaiei, era Podul Brasovului, iar Calea Grivitei era Podul Targovistei, Calea Mosilor era Podul Targului de Afara.

Numele de botez si sursele de inspiratie

Bucurestii se mareau pe zi ce trecea, luandu-si in serios rolul de Capitala, iar strazile se inmulteau si ele si trebuiau botezate. Stahl povesteste ca „pe vremea aceea, oamenii ilustri erau mai putin numerosi ca in epoca votului universal, iar nasii orasului, uluiti de numarul nesfarsit al finilor, au recurs la un mijloc eroic pentru a le alege nume: au epuizat lista voievozilor si a celebritatilor timpului si au facut apel la reminiscentele de mitologie, istorie, astronomie, botanica".

In concluzie aparusera strazi cu nume de zei: Apolo, Ceres, Diana, Sirene, Jupiter etc. Plus strazi botezate cu nume de animale si plante: Bradului, Duzilor, Cerbului, Turtuleleor, Crinului, Rozelor, etc. Apoi aveam strazi cu nume astronomice sau geografice: Nordului, Occidentului, Soarelui, Zorilor, Echinoctiu, Toamnei etc. Succes aveau si datele istorice pentru numirea strazilor: 10 Mai, 11 Februarie, 11 Iunie, 13 Septembrie, Smardan (fosta strada Germana), Rahovei, Calea Victoriei etc. Dar erau preferate numele de oameni si mai ales de cucoane: Angela, Carolina, Julietta. „Edilii au avut o predilectie catre numele de "Elena", caci sunt 13 strazi "Elena" in Bucuresti", a numarat Henri Stahl, pentru a isi documenta eseurile despre Bucuresti. Tot 13 strazi i-au iesit la socoteala ca purtand numele „Dumitrescu", iar Maresalul Averescu avea, in Capitala, 4 strazi care-i purtau numele.

Harababura in schimbarea denumirilor

„Cand mania de a tot rasboteza strazile s-a unit cu modernizarea tarnacopica a Capitalei s-a ajuns la cele mai neasteptate consecinte. De pilda, acum un an locuiam in Strada Carol Davila nr. 6. Cand m-am intors din concediu am gasit: casa gazdei mele daramata, Str. Carol Davila devenise Str. Mihail Kogalniceanu, iar nr. 6 devenise nr. 69", scrie Henri Stahl, dandu-le dreptate bucurestenilor care inca nu inteleg de ce vechea strada 1 Mai, din zona Podului Grant, s-a mutat, de ceva timp, in cartierul Drumul Taberei, in locul Strazii Compozitorilor, iar acum de pe Podul Grant cobori pe Bd. Ion Mihalache!

Ce s-a facut pentru evitarea confuziilor

Si cum nimic nu e nou sub soare, metodele aplicate de actualii primari au mai fost prezente prin Bucuresti. Iata ce spunea Stahl: „Pentru a evita confuziile (de genul celei de mai sus - n.r.), edilii au luat inteligenta hotarare ca pe tablita indicatoare a strazii sa indice si vechea denumire. De pilda, "Alexandru Odobescu, fosta Rinocer", "Lord Thompson, fosta Cometa", "Str. Murelor, fosta Duzilor", "Str. Agata Barsescu, fosta Aristide Demetriad", "Str. Prof. Dr. Stanislas Cihoski, fosta Craciun", "Str. Anghel Ghita, fosta Carabulea" etc".

Cat priveste numirea strazilor Capitalei, Stahl sugera - si inca e valabil - ca in comisia de „nasi" sa fie, totusi, inclusi, si cativa cunoscatori ai trecutului Capitalei, sa nu se boteze nici o strada dupa numele unui politician decat dupa 30 de ani de cand a raposat, si, foarte important, „asa cum, in caz de divort, femeia poate sa-si reia numele ei de fata, tot asa o strada rasbotezata sa-si poata relua stramoseasca denumire.

De pilda, Str. Doamnei, devenita intai Str. Paris si apoi Str. Marmorosch Blanck, sa-si recapete vechiul frumos nume evocator de "Strada Doamnei"".

„Doamna" de care este vorba aici este Maria, Doamna lui Serban Voda Cantacuzino, cel care a dat Biblia de la 1688, cea de la care ne-a ramas frumoasa Biserica a Doamnei, acum sugrumata de cladiri inalte, incat nici o raza de soare nu mai ajunge la icoane.

Solutii

Henri Stahl a propus, pe vremuri, solutii literare, critice, pentru a potoli elanul redenumirii strazilor spre disperarea cetatenilor. Le reproducem aici pe cateva dintre ele, pentru ca nu si-au pierdut nici actualitatea, nici umorul.

Sa se adune toate tablitele indicand numele strazilor, sa fie duse la Primarie, iar o comisie speciala, platita pentru munca depusa, sa le clasifice dupa categorii: Istoria Romaniei, Istoria Grecilor, Oameni Ilustri, Mitologie, Astronomie, Istoria Naturala etc;

Toate tablitele dintr-o categorie sa fie asezate pe zidurile strazilor dintr-o singura zona; de exemplu in Popa Nan, mitologia, in Dudesti, insectele s.a.m.d.;

Pentru straini si pentru cei din provincie (dar numai pentru acestia) spre o mai usoara orientare, s-ar putea numi cateva strazi dupa gari, monumente publice, gradini, biserici vechi, puncte cardinale etc., si asta o data pentru totdeauna.

De la Podul Mogosoaiei la Calea Victoriei

Strada cea mai cunoscuta din Bucuresti este cu siguranta Calea Victoriei, ajunsa in timp locul preferat de promenada si intalnire al bucurestenilor.

Faimoasa strada a fost croita la 1692 de catre domnitorul Constantin Brancoveanu, care primise locul acesta mostenire de la bunica sa, postelniceasa Ilinca Cantacuzino, propietara a 50 de pogoane de pamant in zona. Brancoveanu a poruncit construirea drumului pentru a lega in modul cel mai scurt palatul domnesc din Bucuresti de cel de la Mogosoaia. Partea cea mai veche a strazii exista si atunci, fiind numita Ulita Mare spre Sarindar si care se intindea de la Piata Senatului (acum Piata Natiunilor Unite) pana la Biserica Sarindar (unde se afla astazi Cercul Militar). Brancoveanu a unit-o cu Drumul Brasovului care mergea spre actuala Sosea Kiseleff.

Noul drum a capatat numele de Podul Mogosoaiei, deoarece era pavata cu trunchiuri mari de copaci ce inlesneau circulatia pe vreme de ploaie.

Arhitectul Royer scria la 1830 despre prostul pavaj: „Si chiar nu este rar sa vezi cum aceste scanduri, prost legate intre ele, arunca pe trecatori sus in aer si, cazand, ii stropesc cu o ploaie de noroi negricios si mirositor". Abia dupa 1832, sub domnia lui Grigore Ghica, se fac primele incercari de pavare cu piatra. Luminatul pe timp de noapte al strazii se face la 1814 in timpul lui Voda Caragea, cand la fiecare sapte case se monteaza un felinar cu lumanari de seu. La 1861 se intampla insa un lucru demn de lauda: pe Podul Mogosoaiei ard pe timp de noapte lampile cu petrol, inainte ca acest lucru sa se intample la Paris si la Berlin.

Pe Podul Mogosoaiei, la 8 octombrie 1878, are loc intrarea triumfala a armatei romane intoarse din Razboiul de Independenta, pe sub Arcul de Trumf. De atunci, numele strazii va fi Calea Victoriei si va deveni strada domneasca si locul preferat de plimbare al protipendadei, ca si al bucurestenilor de rand. (Daniela Sontica)

Metroul bucurestean, idee de la 1900

Infatisarea plina de contraste a Capitalei, pe strazile careia casele seamana una cu cealalta, venind din epoci diferite, fatade vesel colorate printre altele cu tencuiala cazuta de mult de pe ziduri, nu-i un lucru de azi, de ieri. Monografiile despre Bucuresti povestesc picanteriile din istoria orasului, trecut prin multe maini, care l-au ridicat in fel si chip. Si totusi au existat, atunci cand nimeni nu credea, oameni inspirati care au vrut sa schimbe fata Bucurestilor, concepand planuri menite sa functioneze timp de 100 de ani. Unul dintre acestia a fost inginerul Cincinat Sfintescu.

Cea mai mare dintre fiicele lui Ferdinand al Romaniei, Elisabeta, fosta regina a Greciei, obisnuia sa spuna despre Bucuresti ca este „un oras peticit" - asa povesteste Paul Morand, dupa vizita pe care i-a facut-o pe cand aduna material pentru cartea lui. Si asa isi incepe si Andrei Pippidi cartea „Bucuresti, istorie si urbanism", in care a adunat toate povestile despre Capitala noastra, „oras de contraste, care refuza uniformitatea".

De ce au ajuns Bucurestii in forma actuala pestrita si ciudata, diferita de uniformitatea capitalelor europene, cu cladiri asortate, apartinand aceluiasi stil? Fiindca arhitectura a fost, la noi, o profesie de import, fapt demonstrat de numele straine ale celor care o profesau pe vremea lui Carol I, iar urmele ideilor lor si ale discipolilor lor se pastreaza pana acum. Dupa 1900, totusi, au inceput tentativele de uniformizare a dezvoltarii orasului, pentru a-i da cuvenita nota de eleganta, impletita cu functionalitatea obligatorie pentru un mare oras.

Primul urbanist bucurestean a fost Cincinat Sfintescu, un inginer vizionar, care vorbea de metrou pe vremea birjei, voaletei si plimbarilor la sosea. Pentru Sfintescu, dezvoltarea viitoare a Bucurestilor devenise o obsesie, pentru care s-a inspirat din Germania, Franta si Anglia, unde fusese plecat la studii, ca bursier al Academiei.

VISUL. Luand ca model experienta edilitara de prin strainataturi, Sfintescu a dat Capitalei, in 1919, un plan general de sistematizare. Era gandit pe o perioada care sa intindea „pana la anul 1980 si chiar 2000" si lua in calcul o populatie care nu ar fi trebuit sa ajunga la un milion de locuitori pana la inceputul mileniului al doilea. Bucurestii pe care inginerul si-i imagina nu treceau de trei etaje, ca inaltime medie, iar strazile sale nu aveau de ce sa fie mai late de 25-30 de metri fiindca ar fi fost strabatute doar de trasuri, calareti si tramvaie. Primelor automobile li se rezervase un loc de cinste pentru promenada, prin centrul orasului, pe linia Universitate - Parcul National (ceea ce acum ar insemna pe Bulevardele Bratianu, Magheru, Lascar Catargiu pana la Aviatorilor). Pionier al urbanismului, Cincinat Sfintescu a trecut in proiectul si primele pasaje subterane, unul dintre cele pe care le folosim acum aflandu-se chiar pe pozitia din planul de la 1919: la intersectia dintre capatul Strazii Lipscani si Sf. Gheorghe. Inginerul le vroia in punctele de intensa circulatie, pentru a „impaca" afluenta vehiculelor de atunci cu pietonii.

Introducerea metroului a fost amanata de Sfintescu pana prin anul 2000, fiindca „pana atunci problema nu va de veni de actualitate", credea acesta.

URBANISM. Primele „urme" de gandire urbanistica se regasesc tot intr-un studiu al lui Cincinat Sfintescu, „Zonificarea urbanistica a municipiului Bucuresti", in care acesta „feliaza" orasul - dupa model european - in patru zone: comerciale (de afaceri), industriale, militare si de locuinte. „Afacerile sunt atrase in anumite locuri, fie din cauza circulatiei, fie din cauza densitatii populatiei din acele parti, la fel cum se intampla si cu alte industrii. La randul lor, afacerile cauzeaza o noua circulatie suplimentara. De aceea, tendinta acestor centre de afaceri este sa creasca continuu, atat in inaltime (adica cu cladiri inalte), cat si in suprafata, pana la o limita determinata de mai multe conditii locale economice", observa cu acuratete Sfintescu, care fixa centrul de afceri in partea centrala si istorica a orasului. El nu era de acord cu cladirile inalte amestecate in spatiile pentru locuit, considerandu-le „neigienice" pentru locatari, care nu pot beneficia de suficient spatiu. Aceasta idee a fost data cu totul uitarii la momentul construirii cartierelor bucurestene. Nici problema pietelor de circulatie nu a fost scapata din vedere de inspiratul inginer, lui datorandu-i-se acoperirea unei portiuni de pe Dambovita, pentru construirea Pietei Senatului. (Camelia Ionescu)

Cititi luni!
In editia de luni puteti citi cine a fost primul edil-sef al Capitalei si realizarile lui.