Cântecul dragostei e, totodată, dulce şi chinuitor

"Totuşi, viaţa bătea la uşă... Bătaia ei era din ce în ce mai stăruitoare şi, împreună cu ea, se ivea şi acea nelinişte care-i semnul tinereţii ce se deşteaptă. Dar dacă ni se nezărea în minte căsătoria, ni se arăta numai ca un scop depărtat; toate căile, la urma urmei, înspre acolo duceau, dar erau departe încă, departe. Aşadar, când ne întâlneam cu prinţi care, după ideile mamei, ar fi fost potriviţi pentru noi, ne găseam foarte la largul nostru, ne bucuram de tovărăşia şi de curtenia lor, fără să ne batem mai mult capul ca să ştim ce aveau de gând. Sentimentele ce se deşteptau în noi erau nelămurite şi şterse. Dar cântecul dragostei e, totodată, dulce şi chinuitor şi-mi amintesc de unele priviri, de vorbe spuse cu înconjur şi de şoapte care poate aveau un înţeles mai adânc decât cuvintele rostite şi pe care mi le lipeam de suflet, repetându-le necontenit.

Făceau să-mi tremure inima căci, pe acea vreme, totul era romantic, totul era taină şi revelaţie; însă, oricât ar părea acasta de ciudat fetelor de azi, nici unul din « flirturile» meele n-a ajuns până la o sărutare. Atâtea glasuri ne împresurau, atâţia ochi ne trimiteau solia lor... iar noi nu ne îndoiam niciodată de adevărul ori de însemnătatea unui cuvânt de dragoste.

Sora mea, Ducky,  era mai aşezată, mai rigidă decât mine; dojenitoare, ea nu îngăduia nimic uşuratic, ci mustra şi se îngrijora. Sfatul sau dojana ei erau întotdeauna luate în seamă, căci o călăuzea un instinct al binelui, tare ca oţelul, care insufla respect. Mi-amintesc o întâmplare, cât se poate de hazlie, în care Ducky se arătă limpede în înfăţişarea ei de mentor. Grădinarul nostru de la Rosenau avea un nepot. Nepotul avea nişte ochi mari, căprui, foarte duioşi; fiind chinuit de sfială, avea în toate mişcările lui ceva neîndemânatic, chiar greoi, dar netăgăduit de frumos, cu toate că nemăsurata lui sfială îi dădea o înfăţişare posomorâtă. Fără cuvinte şi stângaci, mă făcuse, totuşi, prin tainica telepatie a tinereţii, să înţeleg că, deşi nu era decât nepotul grădinarului, dragostea pentru mica prinţesă bălaie îi chinuia inima.  Ducky, totdeauna ageră, descoperise această mică dramă şi o privea parre cu simpatie, parte cu dispreţ; însă nemărginita sfială a tânărului avea ceva înduioşător şi-apoi era cu desăvârşire neprimejdios. La urma urmei, mărturisii acestei surori neînduplecate că voiam să dau tânărului cu ochi duioşi o mică amintire, căci, adevărata fiică a Evei cu eram, vădita lui iubire mă mişcase întru câtva. Ducky se arătă îngăduitoare şi, sfătuindu-ne împreună, hotărârăm, în sfârşit, să pictez ceva pentru dânsul deoarece eram neîndemânatică. Ce să-i pictez?... Ah! O idee bună; fiind aproape de Paşti, să fac ceva potrivit cu sărbătorile, astfel darul ar avea mai multă noimă.

După multă gândire, hotărârăm să zugrăvesc ceva pe un ou de struţ. S-a întâmplat tocmai să am un astfel de ou, rotund, gros, neted ca fildeşul, de culoare dulce la privit şi lucios la pipăit. Pe această plăcută pojghiţă, zugrăvii, cu multă grijă şi dragoste, mici buchete de pansele liliachiu-deschis. Cât de bine îmi amintesc însă, de acele pansele liliachii! Oul, fiind rotund şi lucios, nu era lesne de ţinut în mână şi mi-a fost tare greu să nu mânjesc florile pe timp ce le pictam. Pentru a desăvârşi această comoară artistică, două găuri fuseseră sfredelite cu o grijă chinuitoare, la amândouă captele oului, ca să trecem prin el o panglică de care-l puteai atârna. Panglica era şi ea liliachie, potrivită cu florile. Ducky punea tot atâta înfrigurare ca şi mine, în întocmirea acestui dar de Paşti şi, la urmă, aleseserăm o zi nimerită în care puteam să i-l oferim. Tânărul, cu toate că era în aceeaşi clasă cu prietenii lui Alfred, nu era dintre cei invitaţi la petrecerile noastre, întâmplarea de care vorbesc având loc înainte de epoca democraţiei. Nu-l puteam întâlni aşadar decât în marea noastră grădină de zarzavat de la Rosenau, la zile mari sau la sărbători, când venea să vadă pe unchiul său, Terks, şeful grădinilor regale. Terks era înalt, oacheş; cultiva flori minunate dar, desigur,  nu zâmbetul lui le făcea să înflorească, căci Terks niciodată nu zâmbea. Ne cam temeam de de Terks, cum, desigur, se temea şi nepotul lui,  şi ştiam unii de alţii că Terks n-ar fi văzut cu ochi buni sălbăticiunile sentimentale ale nepotului lui. Ducky, având intuiţia pe semne că « în doi se petrece mai bine decât în trei», hotărî să nu fie de faţă în clipa înmânării nepreţuitului ou de Paşti, ci să se plimbe printre flori, destul de aproape ca să fie la îndemână şi să poată întrerupe convorbirea în doi când i s-ar părea c-a ţinut destul”.