Casa în care s-au "buşit" tovarăşii

Ciudăţeniile biografiei lui Nicolae Ceauşescu
Conform biografiilor lor oficiale de dinainte de 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au cunoscut în focul "luptei de clasă", în timp ce încercau să dovedească regimul burghezo-moşieresc. Cuplul prezidenţial de atunci agrea falsurile istorice şi plastografiile, nu e nici un secret. Încercînd să cercetăm istoria unei clădiri, am ajuns la o ipoteză plauzibilă despre cum au dat nas în nas şi nu numai marii revoluţionari.

ISTORIE ● Ciudăţeniile biografiei lui Nicolae Ceauşescu
Conform biografiilor lor oficiale de dinainte de 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au cunoscut în focul "luptei de clasă", în timp ce încercau să dovedească regimul burghezo-moşieresc. Cuplul prezidenţial de atunci agrea falsurile istorice şi plastografiile, nu e nici un secret. Încercînd să cercetăm istoria unei clădiri, am ajuns la o ipoteză plauzibilă despre cum au dat nas în nas şi nu numai marii revoluţionari.

Ajuns la începutul anilor ’30 în Bucureşti, drept ucenic al unui cizmar de pe Calea Victoriei, Nicolae Ceauşescu a intrat în 1933 în legătură cu pasta de spioni, derbedei, şmecheri, frondeuri şi lumpenproletari din care era constituită subterana PCR. Nu prea avea chef de muncă, aşa că a schimbat mai multe ateliere de pingelit pînă la prima sa condamnare, din 1936. În procesul de la Braşov, din 1936, Nicolae Ceauşescu a devenit un "martir al cauzei". Fiindcă a făcut scandal în sala de judecată, a fost remarcat de presa de stînga, dar a şi luat o condamnare de doi ani şi şase luni, din care s-a redus perioada de arest preventiv.


NUMĂRUL TREI. În ordonanţa de trimitere în judecată, viitorul şef de stat era caracterizat: "Nicolae Ceauşescu, în vîrstă de 18 ani, domiciliat în Bucureşti, Strada Vasile Lascăr numărul 3, este membru activ, agitator şi bun propagandist comunist, cunoscut de multă vreme ca atare de organele siguranţei şi justiţiei". Probabil autorităţile îi "gonflau" pe cei arestaţi, ca să-şi scoată în evidenţă meritele. În fapt, junele Ceauşescu doar fusese prins cu nişte broşurele marxiste asupra lui, în timp ce încerca să ţină o şedinţă de celulă UTC cu alţi tineri năuci.

Am vrut să vedem ce s-a ales de domiciliul stabil al arestatului. Imobilul de pe Strada Vasile Lascăr (aflată în buricul tîrgului, lîngă Piaţa Rosetti) numărul 3 e în picioare. E o clădire mare şi solidă, fără îndoială construită de o familie de burghezi bogaţi. Ne-am întrebat ce o fi căutat acolo un băiat sărac, incult şi dezorientat cum era Nicolae Ceauşescu, care s-ar fi asortat mult mai tare cu o magherniţă de la mahala. Am intrat în curte, am făcut poze, am sunat pe la uşi şi nu ne-a răspuns nimeni. Am fost însă destul de inspiraţi să luăm numele locatarilor şi după aia să încercăm să-i contactăm telefonic. Am sunat la familia Dobrescu şi ne-a răspuns o doamnă care a părut uşor ofuscată atunci cînd a aflat ce vrem. Şi dînsa ştia de actul de acuzare din 1936, dar ne-a explicat faptul că Ceauşescu nu avea ce să caute într-o asemenea casă. Ne-a mai spus că în anii interbelici, de zidul clădirii era lipită o cizmărie, unde Ceauşescu a fost calfă. Cizmăria a fost demolată în anii ’60-’70, pentru a se construi un institut de proiectare. Varianta asta pare plauzibilă, în epocă mulţi ucenici importaţi de la ţară dormeau în atelierele meşterilor lor. Credeam că am ratat materialul, că nu o să mai găsim nimic interesant. Asta pînă cînd am dat de ceva care a întors pe dos situaţia.


IAR TREI. Doamna Victoria Dragu Dumitriu a lucrat la radioul de stat şi a avut o pasiune frumoasă, să stea de vorbă cu tot felul de domni şi doamne care au trăit în Bucureştiul începutului de secol XX. În cartea sa "Poveşti ale domnilor din Bucureşti", l-a intervievat şi pe venerabilul meşter sobar Emil Wagner, care a decedat la 107 ani (!), în 2003. Domnul Wagner a făcut sobe în multe case de politicieni, artişti şi bogătaşi. La un moment dat, zice: "Pe Nicolae şi Elena Ceauşescu i-am cunoscut în Vasile Lascăr numărul 3. (...) Acolo şedea Auerbach, şi Auerbach şi cu familia sa erau proprietarii fabricilor de medicamente din România, Auerbach şi cu Schein, şi ea (Elena – n.r.) era servitoare acolo şi venea Nicu acolo. Eu am făcut sobe acolo şi ea îmi spunea: «Meştere, să nu spui că vine Nicu». Eu îi spuneam: «Ce mă interesează pe mine?». Şi pe urmă ea s-a îmbolnăvit de tuberculoză, şi evreul ăla a fost aşa de cumsecade că n-a dat-o afară. A trimis-o la Fabrica 6 medicamente, la Bucureştii Noi, să fie supraveghetoare acolo, la Fabrica 6 (...)".
De aici tragem concluzia că, iniţial, între cei doi a existat o apropiere pur geografică.


I-O FI PUS FLECURI. Nicolae Ceauşescu a fost eliberat din puşcărie în ziua de 8 decembrie 1938. Toţi biografii săi sînt de acord că a cunoscut-o pe Elena Petrescu undeva la începutul anului 1939. Probabil, imediat după liberarea din pîrnaie viitorul "Danubiu al gîndirii" nu prea ştia încotro să o apuce, iar "partidul", redus la o mînă de spioni sovietici şi şmecheri care voiau bani de la Komintern, nu s-a grăbit să-l ajute. S-o fi întors, măcar pentru o scurtă perioadă, la fostul meşter, măcar să-şi recupereze lucrurile şi să-şi tragă sufletul, înainte să se arunce iar în lupta de clasă.

După autobiografia pe care şi-a făcut-o pentru secţia cadre a PCR imediat după război, Elena Ceauşescu spune că spre sfîrşitul anilor ’30 era "muncitoare textilistă". Dădea mai bine la dosar decît "fată în casă". Am luat legătura telefonic cu domnul Vily Auerbach, singurul din Bucureşti care mai poartă acest nume de familie. Domnul Auerbach nu ştie prea multe despre implicarea unei ramuri a familiei domniei sale în industria medicală, dar şi-a adus aminte că nişte purtători ai numelui aveau drept proprietăţi fabrici de textile. E posibil ca domnişoara Petrescu să se fi vîrît pe sub pielea patronilor şi să fi ajuns să facă munca mult mai lejeră şi oarecum mai bine plătită de menajeră a clanului Auerbach. Numele acestei familii nu apare în nici un nomenclator de ilegalişti sau simpatizanţi PCR de dinainte de 23 august 1944 (făcut de Siguranţă) sau de după (fabricat de secţia de cadre a PCR). Cu toate că au fost cîteva cazuri de bogătaşi care i-au ajutat din teribilism sau oportunism pe comunişti, ne vine greu să credem că familia Auerbach s-ar fi numărat printre acestea fără să se fi aflat. Astfel, ipoteza că pe Vasile Lascăr la numărul 3 ar fi fost o casă conspirativă a PCR pare puţin probabilă. Se poate ca întîlnirea dintre viitorul cîrmaci şi cea care avea să devină "savantă de renume mondial" să se fi desfăşurat mult mai simplu. De exemplu, fata în casă Lenuţa să fi primit, undeva la începutul lui 1939, misiunea de maximă importanţă să ducă la flecuit pantofii jupîniţei Auerbach la vecinul cizmar. Acolo, a dat peste un june uşor bîlbîit şi timid cu damele, care i-a făcut curte. În timp ce meşterul pantofar punea flecuri stăpînei, Elena îl iniţia pe Nicolae în lucrul cu sula, alta decît cea de cizmărie. Idila şi întîlnirile de care amintea domnul Wagner nu au ţinut mult, fiindcă în iunie 1940, Ceauşescu a fost iar arestat şi condamnat la trei ani de închisoare. Elena îi căzuse cu tronc, fiindcă a reluat relaţia imediat după ce a fost eliberat.