Ceasurile României s-au oprit

În clădirea înaltă şi somptuoasă îşi primea oaspeţii, odinioară, cunoscutul politician Luca Elefterescu. Pereţii pictaţi, sobele elegante din teracotă albă, ornamentele de pe tavan scriau definiţia bunului gust şi a rafinamentului sfârşitului de secol al XIX-lea. Acum, după mai bine de 40 de ani, de când casa a fost transformată într-un muzeu, suflul îi este dat de cele peste 400 de ceasuri care au făcut vedetă oraşul Ploieşti, dar şi România printre ţările Europei.

În locul picturii, pe pereţi şi pe tavan se văd urmele infiltraţiilor de apă şi câteva bilete lipite, menite să atenţioneze meşterii care vor recondiţiona clădirea că pe-acolo a trecut pensula vreunui artist. Bucăţi din ornamente s-au desprins de ani buni, mucegaiul şi igrasia s-au strecurat printre ceasuri, adevărate opere de artă ale meşterilor din Franţa, Germania sau Austria. Criza economică a venit ca o holeră peste ceasuri, multe dintre ele fiind nevoite să tacă pe veci, în lipsa ceasornicarului care le mai ungea câte o rotiţă sau le mai amintea, unora şi după secole, cum să indice ora exactă.

"Am fost nevoiţi să renunţăm la serviciile lui. Şi ca un făcut, de aproape două luni, de când ceasornicarul a plecat, tot mai multe ceasuri se opresc", spune cu amărăciune Carmen Banu, una dintre cele şase conservatoare ale muzeului. Mâna femeii roteşte acul ceasului de pe perete pentru a da viaţă cucului care, o dată la 15 minute, iese din căsuţă şi amuză, cel mai adesea, copiii. Tot cu mâna, învârtind acul orologiului, face să se împlinească o oră şi să iasă privighetoarea. Aşa se întâmplă cu majoritatea ceasurilor. Dintre cele 400, câte există în expoziţie, doar 10-15 mai arată ora exactă. Acum doi ani au fost duse trei ceasuri la restaurat la o firmă din Bucureşti. Întregul proces de reparaţie a durat aproape jumătate de an şi a costat 8.000 de euro.

Cel mai vechi ceas dintre cele expuse este ceasul astronomic. Isteţ foc. Pe lângă oră, el îţi arată ziua din lună, din săptămână, lunile împărţite pe decade, zodiile, ba mai mult, conţine şi un indicator pentru cadran solar. Un altul, la fel de spectaculos, a fost creat de Jeremias Metsker şi mai are fraţi aproape identici în doar trei mari oraşe ale lumii: în Viena, ceas ce a aparţinut împăratului Rudolf al II-lea, în New York şi ultimul la Londra. Artiştii de pe vremea lui Napoleon nu au dus, se pare, niciodată lipsă de imaginaţie. Sursele de inspiraţie erau, cel mai adesea, chiar lângă ei. Astfel se pare că a apărut şi aşa-numitul ceas al frizerului, despre care se spune că ar semăna foarte mult cu însuşi Bonaparte.

Un fel de drăcuşor stând pe un morman de pietre, într-o mână având briciul, în cealaltă oglinda. La fiecare oră exactă, caricaturii lui Napoleon îi ies gheruţele, i se bulbucă ochii, iar mâna începe să radă obrazul păros. La fel de comice şi de ingenioase sunt şi ceasurile-tablou care înfăţişează ba o imagine din timpul unei partide de vânătoare, ba un fierar care face potcoave. La fiecare secundă, codiţa câinelui se mişcă, la cinci secunde, un alt ciocan bate fierul potcoavei, iar la alte 15 secunde se umflă foalele fierarului pentru a întreţine focul din vatră. Este un ceas adus din Germania şi, deşi este vechi de sute de ani, este un ceas-reclamă pentru fierărie. Nu-i de mirare. Odată pătruns în ceasornicărie nu te mai miră nici ceasurile cât o mărgică, nici cele lungi de aproape trei metri, ce atârnă greoi pe perete şi care îşi bălăngăne pendulul, de cele mai multe ori mascat în carcase frumos ornamentate şi sculptate în lemn de nuc, de stejar sau de tei.

Capete de balauri sau fecioare despletite ori cu aripi de îngeri, păsări, personaje din mitologie tronează pe carcasele ceasurilor dotate cu sisteme de funcţionare ce poartă semnături celebre. Adevărate opere de artă, atât de scumpe, că ai putea trăi de pe urma lor bine mersi o sută de ani, fără să mişti un pai. Lui Coşbuc i-a plăcut ca pe ceasul lui să fie sculptat capul lui Bachus. Şi l-a procurat din Germania şi a ajuns la muzeu, târziu, după ce poetul s-a stins din viaţă. Nicolae Siminache, directorul muzeului în perioada 1954-1971, nu a avut astâmpăr până ce nu a văzut pe pereţii muzeului şi ceasul lui Alexandru Ioan Cuza. O minunăţie de orologiu, lucrat în Franţa, cu sistem Rocco, realizat de celebrul Pierre Bally, cu cadran astronomic, care îţi spunea, pe lângă zile, luni, anotimpuri, şi care sunt anii bisecţi.

Nu oricine îşi permitea să aibă un astfel de ceas în casă. Duiliu Zamfirescu, Kogălniceanu, Theodor Aman şi-au procurat bijuteriile cu ace din străinătate pe bani grei. Stilul baroc, bronzul aurit, sculpturile care însoţeau sistemele sofisticate de funcţionare le făceau şi mai râvnite printre colecţionari. Printre cele 180 de ceasuri de buzunar din colecţia muzeului există şi unul dintre ceasurile Regelui Mihai. Este rotund, din aur alb şi poartă coroana şi monograma casei regale.

"A venit în 2007 în vizită pe la noi, dar nu l-a recunoscut. Îi fusese dăruit, ca multe altele. A fost încântat să îl vadă în muzeu, alături de alte două ceasuri aparţinând lui Carol I. Pe capacul primului ceas se afla portretul din tinereţe al regelui. Al doilea ceas are pe un capac portretul din maturitate al suveranului, celălalt capac fiind încrustat cu 152 de diamante", povesteşte Carmen Banu, în timp ce privirea i se plimba ba pe ceasurile-şemineu, statuete, sfeşnice, ba pe ceasurile de voiaj care cântă chiar şi "Deşteaptă-te, române!", "Marseilleza" sau "Trăiască regele".

Aşa aflăm că primul ceas de călătorie a aparţinut tot lui Napoleon. Un elveţian priceput a fost creatorul lui. Ba şi alţi ceasornicari s-au inspirat tot din scenele de luptă de pe vremea împăratului. Un ceas spectaculos, care reprezintă o secvenţă de luptă cu tunul, iar cadranul ceasului este chiar roata tunului. Şi astea nu sunt singurele atracţii ale muzeului. Cine nu a auzit de ceasul antifurt înseamnă că nu a trecut niciodată pe la muzeu. De cele mai multe ori, bogătanii îl purtau şi aveau grijă de el ca de ochii din cap, mai cu seamă că şi ele păzeau straşnic averea din buzunare. Ceasul micuţ, rotund pare inofensiv dacă nu-i zăreşti ghinda ce stă atârnată de un fir lung.

De-ndată ce hoţul îndrăzneşte să sustragă preţiosul obiect, din ghindă sar patru ace care înţeapă uşor mâna proprietarului, atenţionându-l. Şi asta nu-i tot. Ceasornicarii parizieni au inventat un ceas sub forma unei uzine cu aburi. S-au gândit şi la nevăzători şi au creat pentru ei un mecanism cu pietricele care să le dea de ştire, doar prin atingere, pe unde se mai află soarele pe cer. Ceasul cu apă are un mecanism pe cât de simplu, pe atât de ingenios.

Este format din două cutii unite de un robinet minuscul. Apa se scurge prin ele, şi de-ndată ce ultimul bazin se umple greutatea forţează pendulul să mişte rotiţele ceasului şi astfel să indice ora. Ceasul de tip schelet, cu toate măruntaiele la vedere, sau ceasul-portmoneu, lucrat din carapace de broască ţestoasă şi împodobit cu pietre preţioase în care doamnele îşi ţineau mărunţişul, sunt cu adevărat spectaculoase. La fel este şi ceasul triunghiular, care în loc de cifre are tot felul de simboluri, ba echer, mistrie, glob sau ciocan şi care făcea distincţia dintre oamenii de rând şi masoni. Toate stau bine păzite pe măsuţe frumos ornamentate, cu broderie din lemn şi pictură manuală, acoperite cu geam de sticlă, ca nu cumva umezeala sau vreo bucată de tencuială să se desprindă şi să cadă pe ele.

"Aveam în hol ceasul lui Cronos. Este extraordinar de frumos. Lucrat din bronz aurit, are lungimea de 2 metri şi a aparţinut lui Cezar Bolliac. De teamă să nu cadă pe noi, pentru că pereţii sunt foarte şubrezi şi subţiri, am fost nevoiţi să-l ţinem în depozit. La fel se întâmplă cu enorm de multe alte piese, extrem de valoroase. Din lipsa spaţiului sau pentru că multe dintre ele sunt în stare de degradare, nu le putem expune. A fost o vreme, înainte de 2003, când am reparat acoperişul, când umblam cu găleţile printre picioarele vizitatorilor atunci când ploua. Este nevoie urgentă de bani pentru reparaţii", îşi spune oful reprezentanta muzeului.

Pe uşa clădirii intră un grup de copii însoţiţi de o profesoară. Ghidul le prezintă primele ceasuri de buzunare, vechi de prin 1652, realizate de Filiph Jacob Brickelman. Copiii le privesc curioşi. "Ce mare este!", exclamă unul dintre ei. "Avea loc în buzunar?", se miră un prichindel. "Pentru că a fost realizat în oraşul Nürnberg, el a fost numit «oul de Nürnberg»", explică ghidul. Copiii chicotesc, se uită curioşi în stânga şi în dreapta, după care dau iama în cele câteva farfurioare sau brelocuri cu muzeul, ca să-şi amintească de unicul muzeu din ţară în care au văzut cum o lumânare poate fi folosită şi pe post de ceas, dar şi de veioză.

Reparaţii, "poate de la anul"
"Consiliul Judeţean este cel care ne subvenţionează", spune Carmen Banu. "Sunt unele ceasuri care nu au fost curăţate şi recondiţionate niciodată", precizează femeia. Într-unele au intrat carile, ceasurilor de perete le lipsesc balamalele, altele nici gând să mai pornească. "Suntem în faza de a finaliza proiectul de obţinere de fonduri europene nerambursabile", ne spune Cozia Georgescu, coordonatorul Polului de Creştere Ploieşti - Prahova. Muzeul însă se confruntă şi cu un litigiu. O parte din terenul aferent clădirii aparţine unui proprietar. "Până nu se rezolvă această problemă nu putem face nimic. Studiul de fezabilitate a fost realizat, mai trebuie să definitivăm proiectul tehnic, şi astfel să vedem şi care este suma exactă de care avem nevoie. Suma aproximativă este de 3.700.000 de lei. Termenul-limită până la care trebuie depus proiectul este februarie 2011, iar noi avem obligaţia să realizăm reparaţiile în termen de 35 de luni de la aprobarea proiectului", precizează Cozia Georgescu.