Cum a devenit România “patria lui Dracula”

Istoricul Radu Florescu este urmaşul unei vechi familii boiereşti. A făcut studiile la Oxford şi docto­ratul la Yale University. Cărţii sale despre Ţepeş, publicată în America, i se datorează exodul turistic către “ţara lui Dracula” – brand-ul României.

Istoricul Radu Florescu este urmaşul unei vechi familii boiereşti. A făcut studiile la Oxford şi docto­ratul la Yale University. Cărţii sale Istoricul Radu Florescu este urmaşul unei vechi familii boiereşti. A făcut studiile la Oxford şi docto­ratul la Yale University. Cărţii sale despre Ţepeş, publicată în America, i se datorează exodul turistic către “ţara lui Dracula” – brand-ul României.

 

Domnule profesor, cum aţi ajuns “biograful lui Dracula”?

Radu Florescu: Eram profesor la universitatea catolică din Boston. M-am specializat pe istoria sud-estului european care a devenit, de fapt, istoria României. La universitate aveam un coleg, folclorist, căruia îi plăcea vampirismul.

 

Nu era român...

Nu, era american de origine irlandeză. Raymond McNally. Avea o bursă în România...

 

Era acea etapă de “deschidere” din anii ’60-’70, când se făceau schim­buri de bursieri cu lumea liberă, nu?

Da, am avut şi eu. McNally mi-a scris, înainte de venirea mea în România, că studiază despre Dracula, după romanul lui Bram Sto­ker. Cum cunoşteam o echipă de profesori şi cercetători români – “bătrânul” Giurescu, tatăl lui Dinu, unchiul meu Georges Florescu, specialist în medievală, fost director al Muzeului de istorie al Bucureştiului –, am spus: “Uite, eu mă ocup de partea românească, de Ţepeş, tu de vampirologie, de Stoker”. M-am adaptat şi eu cu gândul că-l lansez pe Ţepeş. Rezultatul a fost o carte în jurul căreia într-adevăr s-a făcut mult zgomot. Se numeşte “În căutarea lui Dracula”. Am publicat-o în 1972 în America şi a fost un succes. În România a fost publicată în tiraj mic.

 

În România cum a fost primită?

Aici, după 1990, a publicat-o Buzura la Institutul Cultural Român. Succesul mare a fost înre­gistrat în America, Anglia şi Japonia.

 

Cred că aţi câştigat şi mulţi bani cu ea...

De la americani. Ultima traducere a fost în coreeană. Da, doi ani am trăit ca un rege, tirajele erau foarte mari. A fost un fel de miracol cum s-a întâmplat totul. Ne-am împărţit în două: McNally ţinea conferinţele despre Bram Stoker, pe partea folclorică, eu făceam partea istorică cu Ţepeş. Sigur, el avea mai mult succes decât mine. Totuşi, eu am lansat ideea unui domnitor român care s-a bătut cu turcii. Căci pe Ţepeş nu-l cunoştea nimeni, nici în America, şi nici în România, unde erau câteva scrieri vechi, nu vreo biografie...

 

Aşa a ajuns România, în America, în urma cărţii dvs., “ţara lui Dracula”...

America e ţara unde acest gen vampiric este foarte apreciat de un anumit tip de persoane. Vampirismul era cunoscut de ani de zile, se făcuseră şi filme, dar conexiunea Ţepeş-România a fost pentru că în ochii lui Stoker Transilvania era “ţara vampirilor”.

 

Stoker nici măcar nu văzuse Transilvania!

Totuşi, a studiat, a avut câţiva experţi care i-au povestit despre superstiţiile româneşti cu strigoi.

 

N-aţi avut obstrucţii ori proteste din România pe vremea lui Ceauşescu?

Ştiu că guvernul era intrigat de faptul că doi străini, un român şi un irlandez, l-au pus pe Dra-cula în circulaţie mondială. Au avut diferite întruniri la nivel înalt, căci nu se aşteptau nici la avalanşa de turişti veniţi în căutarea lui Dracula. Şi până la urmă au decis să împartă traseele în două: Transilvania cu vampirismul lui Stoker şi ţara din sud, unde veneau cei care voiau să-l “găsească” pe Ţepeş, domnitorul care s-a luptat cu turcii. Era turismul american, intelectual. Pentru ceilalţi, Ceauşescu chiar a reclădit un castel la Bistriţa...

 

Castelul lui Dracula...

Da. Politicul a colaborat cu noi pentru că voia să atragă turismul. Agenţiile americane de turism aduceau americanii la Bucureşti şi de acolo mergeau în nord, la Bistriţa, unde erau consemnaţi artificial vampirii. Prin 1972 am lansat cartea, am mai scris o biografie a lui Vlad Ţepeş în 1973, şi turismul a început prin 1974. La New York, cele două subiecte despre România erau Ana Aslan şi Dracula. Iar în ziare, Dracula o întrecea pe Ana Aslan la propaganda turistică.

 

Dar la universitate?

Am dat multe conferinţe de presă despre viaţa lui Ţepeş şi începutul istoriei Principatelor Române, ce fusese subiectul tezei mele de docto­rat. Am avut chiar un curs întreg despre Vlad Ţepeş.

 

În contact cu diplomaţii români din America n-aţi venit?

Am fost căutat de ambasadori care ne-au dat vize, pentru că era foarte dificil a călători în România. Am urmărit şi eu ce se întâmpla. Era o luptă între ONT-Carpaţi şi istorici. La Sighişoara, casa lui Vlad Dracul fusese o casă de bătrâni şi ei au făcut-o muzeu care atrage mulţi turişti. Ceauşescu chiar era supărat că doi neromâni au scris primii biografia lui Ţepeş şi a ordonat câtorva istorici din ţară să scrie şi ei. S-au angajat şi pentru filmul Vlad Ţepeş. Filmul a fost lansat într-o versiune de recuperare a istoriografiei româneşti, dar cred că românii aşteptau mai multe rezultate. Am participat, consultant, la facerea filmului, la Buftea. Atunci se împlineau 500 de ani şi a fost multă mişcare în direcţia Ţepeş.

 

V-aţi întâlnit cu Ceauşescu vreodată?

Am fost angajat de Ambasada Americană când a venit Nixon în România, deoarece nu aveau ataşat de presă. Iar pe aeroport era şi fiul meu John, m-am întâlnit cu Ceauşescu. M-am reîntâlnit cu el şi în America, când a fost invitat de Jimmy Carter.

 

A avut Ceauşescu vreun comentariu despre rolul dvs. în popularizarea lui Dracula?

Nu. Nixon l-a întrebat pe fiul meu “Ce face tatăl tău în România?” şi fiul meu i-a răspuns: “Îl caută pe Dracula!”. Nixon a fost primit atunci în România excepţional de bine. Nu era pregătit pentru o asemenea vizită, a fost de-a dreptul surprins. Atunci s-a deschis Biblioteca Americană, chiar dacă nu a fost mare lucru. A vizitat şi “Castelul lui Dracula”. Iar ziariştii au corelat vizita lui Nixon cu Dracula. Au fost mai multe titluri în presa mondială, printre care “Cu Nixon în ţara lui Dracula”. Datorită presei am semnat un contract de editare, am făcut un film cu Cristofor Lee, la castel, la Sighişoara. Un ziarist suedez care-l cunoştea pe Lee l-a convins să vină aici şi să facă acel film. A venit, a stat câteva zile, a făcut la repezeală un film, destul de popular. Noi aveam voie să-l folosim în conferinţele noastre...

 

Ce importanţă prezintă istoria Ro­mâniei – fie chiar şi prin subiectul Dra­cula – în mediile de specialitate din America?

Când a venit Ceauşescu o dată la Harvard, a întrebat câte teze de doctorat despre istoria României sunt. S-a făcut linişte deodată. Nimeni nu ştia. Exista o singură teză de doctorat pe istorie românească în 20 de ani. America este îndepărtată de istoria Balcanilor. Societatea de studii româneşti din America – a cărui fondator sunt şi eu – a încercat să stimuleze interesul pentru istoria acestei zone. Acum România face parte din Europa, interesele s-au globalizat, avem experţi în istoria Chinei, istoria Indiei. Deşi sunt unii care mă dezaprobă, eu nu văd un mare viitor istoriei României...

 

Deşi este o istorie interesantă...

E fascinantă.

 

 

“Păduri de ţepe”

Metodă de tortură de o rară cruzime, tragerea în ţeapă este atestată încă din Antichitate, în Orientul Apropiat şi în India. În Evul Mediu a fost utilizată în Europa şi în Asia, Vlad Ţepeş, Ivan cel Groaznic şi hanii mongoli asasind astfel mii de rivali şi prizonieri. Din cronici vechi aflăm date despre procedeul tehnic al tragerii în ţeapă. Într-o groapă de lăţimea unui om sau la nivelul solului se înfigea o ţeapă, mai lungă sau mai scurtă după rangul victimei. Celălalt capăt al ţepei, nu foarte ascuţit, era uns cu grăsime pentru a uşura “pătrunderea” prin corpul victimei. De regulă, ţeapa intra prin anus, stomac sau piept şi ieşea prin gură sau gât. Dacă nefericitul avea “norocul” să-i fie atinse organe vitale, atunci moartea survenea rapid. Altfel, cum se întâmpla adesea datorită grijii călăilor, victima agoniza câteva zile, oferind trecătorilor un “spectacol” înfiorător. Pentru Vlad Ţepeş, “pădurile de ţepe” reprezentau şi o stratagemă de a slăbi moralul armatelor turceşti.

• Florin Mihai