Cum se fabrica pepenii de Dabuleni

CAPITALA BOSTANILOR ● Istoria lubenitei care a taiat zaibarul de Bailesti
Pepeni le spun orasenii, insa oltenii care ii cultiva prin sudul tarii le spun de cind se stiu lubenite. Cu ritualul facerii dopului incepe, in fapt, isteria lubenitelor de Dabuleni. Dar pina la nebunia declansata de gustul celebrilor pepeni, sa le aflam istoria si “tehnologia” chiar din gura oltenilor.

CAPITALA BOSTANILOR ● Istoria lubeniţei care a tăiat zaibărul de Băileşti
Pepeni le spun orăşenii, însă oltenii care îi cultivă prin sudul ţării le spun de cînd se ştiu lubeniţe. Cu ritualul facerii dopului începe, în fapt, isteria lubeniţelor de Dăbuleni. Dar pînă la nebunia declanşată de gustul celebrilor pepeni, să le aflăm istoria şi “tehnologia” chiar din gura oltenilor.

Nea Oanţă îmi explică modul în care recunoşti o lubeniţă coaptă fără să bagi cuţitul în ea. “Să nu vă luaţi niciodată după codiţa aia a lui, după vrej, că e uscată, că vă păcăliţi. Oricărei lubeniţe, la 2-3 zile după ce e recoltată, i se usucă codiţa, că nu mai are ce sevă să tragă, nu mai are ţîţa mamii, cum zic eu. Îi ciocăneşti la unghie. Le daţi bobîrnace şi ăl de are sunetul mai plin şi mai gros e copt. Ca să faceţi comparaţia deschideţi un pic gura şi daţi-vă bobîrnace sub gît. Dacă sunetul lubeniţei e ca şi cel scos din gît, gata!, e coaptă.” Des-chide gura explicativ şi-şi dă bobîrnace deaupra mărului lui Adam. “Gata, bre, zic, ai gîtul copt”, glumesc şi-l opresc de la vătămare corporală gravă. Seminţele le cumpără gata tratate şi dă pe ele cam 1.000-1.500 de lei pe bucată. Le face apoi răsad, le pune în păhărele de plastic şi le rînduieşte în solar, pe la începutul lui martie. Cam de Paşte, pe la jumătatea lui aprilie, începutul lui mai, le duce pe cîmp şi le sădeşte. Presară mraniţă (balegă de vacă sau de cal) peste ele, pune o folie de plastic între rînduri, să ţină umezeală, şi bagă tractorul să le sape. Sînt bune şi seminţele din lubeniţele recoltate, dar cam din a doua generaţie încep să dea rod bun. Se folosesc cam 5.000 de seminţe la hectar. Nu mai sînt româneşti, că au constatat ei că cele olandeze fac lubeniţele şi mai mari, şi mai gustoase, plus că le cumpără gata tratate. Cînd era el mic nu se pomeneau a fi aşa uriaşe, erau pe jumătatea ăstora, dar “... cercetătorii ăştia fac şi pe dracu’ ghem, domnule, că de la sămînţă sînt aşa dospite de le vedeţi”.

ADĂLMAŞUL. “În urmă cu 40-50 de ani nu se cultivau lubeniţele ca acum. Îşi punea omul mai mult pentru familie, iar cine punea mai multe le încărcau în căruţe, mergeau prin satele vecine şi le schimbau pe grîu şi porumb. Acu’ vin la noi să cumpere cu tirurile ăia din Suceava, Iaşi, Cluj, Mureş.” În timp ce vorbeam, nişte clienţi mai vechi, din Piteşti, au venit să-i cumpere marfa. Stabilesc preţul, fără prea multă tocmeală, la 3.500 lei/kg. Piteştenii încep să ciocănească coaja verde şi să le cîntărească din ochi. “Domne, zice cumpărătorul, le-ai pus pe cele mai mari deasupra, dar cele de jos cum sînt?” “Iete, jos sînt d’alea cît pumnu’, dă-le dracu’, mai bine nu cumpăraţi!”, zice nea Oanţă, făcînd pe seriosul. “Ia, dă-le, matale, jos pe toate, fă-le evaluarea şi-apoi urcă-mi-le înapoi. Măcar să le ştiu vînturate.” “Lasă, hai la cîntar, că am încredere!” După un sfert de oră, nea Oanţă vine înapoi, îşi pipăie banii din buzunar şi ne invită la o bere, să bem adălmaşul de nu-l bău cu ăia. “Lasă, bre, zic, bere după pepene... mata să fii sănătos!”

LUBENIŢĂ DE 24 KG. Văzînd că nea Oanţă are, aşa, probleme de discutat cu presa, unul mai tînăr vine să se bage în vorbă. “Eu am avut lubeniţe şi de 24 de kilograme. Noroc că mi le-a cumpărat unu’ de făcea nuntă, de fandoseală, că, aşa, cine îmi plătea mie ditamai balenele? Scot un profit cam de 3-4 sute de milioane pe sezon la trei hectare şi jumătate de pămînt, da’ mă şi chinuiesc cu ele, că nu le vînd aici, ci pe la Cluj, şi tot eu stau la vînzare în piaţă. Nebunia asta cu lubeniţele de Dăbuleni cred că a început cam din ’68 încoace. Se spune că sămînţa de-au făcut-o aci la staţiunea noastră experimentală a fost adusă de un inginer care a furat-o de prin altă ţară şi a purtat-o ascunsă într-un baston. A încrucişat-o cu sămînţa de pi la noi şi i-a dat denumirea de soi de Dăbuleni. Asta se întîmpla cam după ’70 încoace. Da’ nici eu nu mai folosesc sămînţă din asta, tot olandeză cumpăr.”

LA SPARTUL BOSTĂNĂ-RIEI. Nu scăpăm de ofensiva oltenilor. Se mai bagă în vorbă şi Popescu Mircea, cam de 50 de ani, cu faţa numai zîmbet, semn că toate îi merg din plin sau aşa e el, optimist şi vesel din fire: “Eu am moştenit asta din tată în fiu. Pot să spun că m-am născut între lubeniţe, pe cîmp, şi, mai ştii ciorilor, aşa m-oi fi şi născut, că prea am făcut asta toată viaţa. Aci toată lumea cultivă lubeniţe, şi popii, şi poliţiştii, numai primaru’ auzi că n-are bostan, dar de, el e primar, dă oraş acu’, nu mai are timp de culturi agricole. Da’ e băiat bun săracu’, că a vrut să cumpere Primăria tot cîmpul ăsta de-l vedeţi să ne facă piaţă, să nu mai stăm cu maşinile înşirate pe drum. Dumneavoastră venirăţi cam la spartul bostanului, că acu’ o săptămînă se întindeau maşinile şi căruţele 10 km spre Caracal. Bune în draci seminţele astea olandeze, că acu’ 20 de ani nu mîncai lubeniţă pînă la Sfînta Marie. Şi, ete, acu’, săptămîna asta mai cultivăm şi gata! Sînt unii de făcură bani frumoşi cu ele, că au cîte 4-5 ha, şi aci nu rămîne nimeni cu lubeniţele în braţe. Şi se face şi vin bun p-aci. Eu am un vin de-ţi crapă cămaşa-n spinare. Păi, aşa răzbesc cu munca, îmi iau o sticlă de vin cu mine şi o dovedesc zi-lumină...”.

SEARA PE DEAL. Uşor, uşor începe să coboare înserarea. Toată artileria motorizată sau numai tractată de cai se retrăgea la “cazărmi”. Şoseaua devenea pustie. Din loc în loc, pe cîmpul neted ca-n palmă, rămîneau coji sau jumătăţi de pepeni, mărturii ale măcelului degustativ sau numai al încercărilor făcute pe lubeniţe pentru a se vedea dacă sînt sau nu coapte. Am plecat la deal să vedem cum se păzeşte bostănăria. Cine n-a stat pe întuneric între lubeniţe care se coc nu ştie ce e aia noapte înaltă de vară. Nu ştie cum cîntă greierii lungi solfegii, nici cum ţipă ascuţit păsările de noapte şi nici cît de intens sclipesc stelele în bezna din jur. Căci cei care păzesc bostanul, de la covercă, nu au la ei decît cîteva lumînări, brichete şi cel mult o lanternă. Şi nici pe acestea nu le folosesc prea mult, căci se culcă o dată cu lăsarea întunericului. Arar, cîinii hămăiesc nervos atunci cînd simt iepurii şi vulpile. În rest, parcă eşti rupt de lume şi, dacă n-ar fi greierii s-o facă prezentă, ai zice că eşti în bezna fără fund a iadului. Paznicii bostanilor dorm pe paturi de lemn şi mănîncă pe măsuţe joase, cu trei picioare. Îşi aduc de acasă oale, străchini, tuciuri, mălai, făină, ulei şi-şi pregătesc mesele aici. Nu mai dau pe acasă cu săptămînile sau chiar cu lunile.

LA PĂZIT. Nea Ion şi soţia păzesc pepenii nepoţilor încă de acum două luni. N-au mai trecut pe acasă decît la votare. Mai vin copiii şi le aduc mîncare. Nea Ion a fost “batal”, cum îi zice soţia, adică nu s-a mişcat de aici de cînd s-au făcut ghighilicile cît pumnul. Acum stă şi fumează alene pe un fel de stănoagă în gura covercii. Nu se vede din el decît jarul de la ţigare şi i se luminează puţin faţa numai cînd trage mai cu sete din ea: “Nu păzesc lubeniţele fiindcă s-ar putea fura. Nu le fură nici dracu’, că au toţi. Le păzesc cînd sînt mici de ciori, iar cînd se mai măresc am grijă să nu le roadă coaja iepurii. Am avut trei cîini aci cu mine, dar pe unul mi l-a călcat maşina. Stăm p-aci, mai jumulim buruianu’, muierea mai face de mîncare...”. Vîntul se întăreşte un pic, iar spre miază-noapte cerul prinde a fi brăzdat de fulgere. Norii încep să înghită lacom bolta cu stele a cerului. După socotelile lui nea Ion, într-o oră va începe ploaia. Ne urcăm în maşină şi plecăm. Fix peste o oră ploaia biciuieşte Dăbulenii.

SFÎRŞIT DE POVESTE. A doua zi dimineaţă soarele poleia cu aur frunzele încă îmbrobonate ale pomilor. Cineva spunea că trei zile de-ar ploua şi tot nu ai vedea măcar o băltoacă pe toată raza oraşului. La cîmp de-ai merge, şi tot nu ţi-ai murdări încălţămintea! Pe şoseaua spre Caracal puzderia de maşini, remorci sau căruţe era iarăşi prezentă încă de la primele ore. De data asta însă şi centrul urbei părea mai animat. Multe căruţe treceau cu ţevile de irigat stivuite cu grijă. După ploaia căzută e clar că nimeni nu va mai iriga, măcar că n-ar mai avea ce. Încep să se spargă bostanele. Abia acum cîţiva localnici se strîng pe terasă. Bătălia cu strînsul şi vîndutul lubeniţelor a fost încheiată. Pînă la anul următor au răgazul bun al unei toamne şi al unei ierni întregi. Iar noi am încălecat pe-o şa(cu pepeni) şi v-am spus povestea lubeniţei aşa...

CÎND E PEPENELE COPT
“Să nu vă luaţi niciodată după codiţa aia a lui, după vrej, că e uscată, că vă păcăliţi. Oricărei lubeniţe, la 2-3 zile după ce e recoltată, i se usucă codiţa, că nu mai are ce sevă să tragă, nu mai are ţîţa mamii, cum zic eu. Îi ciocăneşti la unghie. Le daţi bobîrnace şi ăl de are sunetul mai plin şi mai gros e copt”
nea Oanţă