De la micul Paris, la marile ambiţii

Bucureştiul a fost, cândva, supranumit "micul Paris”. Era cochet, locuitorii săi păreau ceva mai civilizaţi şi mai educaţi decât în zilele noastre, manelizarea şi kitschul nu puseseră încă stăpânire pe urbe. Românul care se respecta vorbea franceza, şcoala ajutându-l să aleagă pentru a o studia, cu prioritate. Intelectualii români au fost atraşi de şcoala franceză, mulţi dintre ei optând pentru aceasta. Modernizarea culturii române înseşi a evoluat sub semnul spiritualităţii franceze. ● exclusiv ONLINE

FRANŢA-ROMANIA: DOUA SECOLE DE PRIETENIE
Bucureştiul a fost, cândva, supranumit "micul Paris”. Era cochet, locuitorii săi păreau ceva mai civilizaţi şi mai educaţi decât în zilele noastre, manelizarea şi kitschul nu puseseră încă stăpânire pe urbe. Românul care se respecta vorbea franceza, şcoala ajutându-l să aleagă pentru a o studia, cu prioritate. Intelectualii români au fost atraşi de şcoala franceză, mulţi dintre ei optând pentru aceasta. Modernizarea culturii române înseşi a evoluat sub semnul spiritualităţii franceze. ● exclusiv ONLINE

STUDII LA PARIS. Primii emigranţi români la Paris au fost, de fapt, intelectuali. Cei atraşi de ideile Revoluţiei franceze din 1789. Secolul al XIX-lea abundă în personalităţi care au ales universităţile franceze pentru a-şi efectua studiile. Petrache Poenaru, care şi-a făcut studiile la Paris, a fost un organizator al învăţământului românesc. Nicolae Bălcescu a stat şi el la Paris, unde a urmat cursurile de filozofie a istoriei. Titu Maiorescu, un alt simbol al culturii noastre, şi-a făcut studiile la Paris, ca şi Nicolae Iorga, care a studiat istoria tot în capitala franceză.

EMIGRAŢIA. Ulterior, foarte mulţi români care alcătuiau elita politică, culturală şi economică a ţării s-au văzut constrânşi să părăsească România, în anii dictaturii comuniste. Franţa a fost unul dintre statele preferate de românii care au ales exilul. Nume precum al lui Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Elvira Popescu, Vladimir Cosma, Paul Goma sunt dintre cele mai răsunătoare, când vine vorba despre exilul românesc din Franţa, parte importantă a intelectualităţii de origine română apreciază unanim în viaţa culturală franceză. Şi în prezent, diaspora română din Franţa numără zeci de mii de suflete, majoritatea ataşate de patria de origine. De-a lungul anilor, şi-a creat, cu mijloace proprii sau cu sprijinul unor personalităţi sau organizaţii locale, unele asociaţii cu caracter cultural, destinate susţinerii şi promovării valorilor spirituale româneşti.

DIPLOMAŢIE. În plan politic, relaţia cu Franţa este una ce depăşeşte două sute de ani. În perioada "Directoratului", după Revoluţia Franceză din 1789, diplomatul şi scriitorul Claude-Charles de Peysonnel a propus şi susţinut înfiinţarea unor reprezentanţe ale Franţei în Principatele Române, astfel încât în 1795 Franţa îşi deschide un consulat general la Bucureşti şi, în 1798, un Consulat la Iaşi.

La 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice româno-franceze au fost ridicate la nivel de ambasadă, după cum informează Ministerul român de Externe, care prezintă o sinteză a relaţiilor bilaterale accesibilă tuturor pe site-ul Internet al instituţiei.

În septembrie 1944, Guvernul român a recunoscut Guvernul provizoriu al generalului Charles de Gaulle, relaţiile desfăşurându-se la nivel de legaţie, iar de la 17 decembrie 1963, la nivel de ambasadă.
La 20 noiembrie 1991 a fost semnat "Tratatul de înţelegere amicală şi cooperare între România şi Republica Franceză”, care a intrat în vigoare la 21 octombrie1992.

MOMENTUL DE SIMPATIE. Un moment de simpatie maximă din partea Franţei la adresa fraţilor întru latinitate din Estul proaspăt eliberat de comunism al Europei l-a constituit Revoluţia din decembrie 1989. România a devenit, în acele zile fierbinţi, vedeta presei occidentale, cea franceză fiind parcă şi cea mai interesată de subiectul românesc. Efervescenţa zilelor Revoluţiei române, cea mai sângeroasă rupere de comunism din fostul bloc sovietic, i-a cuprins pe mulţi francezi care au simţit nevoia să vină să ajute. Imaginile cu orfelinatele româneşti, satele mutilate de politicile de industrializare a ţării, dar şi cu oameni plângând de fericirea eliberării dintr-o captivitate la nivel naţional, au adus în România caravane întregi cu ajutoare din Occident. Franţa a devenit avocatul României în demersurile sale europene şi euro-atlantice. Oricâte suişuri şi coborâşuri s-ar fi înregistrat în relaţiile bilaterale post-revoluţionare, Bucureştiul a beneficiat atât de pe urma susţinerii deschise arătate de Paris, cât şi de pe urma criticilor. În fond, nu veneau din ură, ci din prietenie.

VIZITE LA NIVEL ÎNALT. Au fost şi momente de cumpănă, de răceală, au fost şi împăcări, cert este că România are în Franţa un partener în toate domeniile. Începând cu 1990, relaţiile româno-franceze au căpătat amploare, semnificative fiind vizitele oficiale efectuate la noi de preşedinţii francez, Fran∏ois Mitterrand (în aprilie 1991) şi Jacques Chirac (februarie 1997), sau a preşedintelui Adunării Naţionale a Republicii Franceze, Philippe Séguin (noiembrie 1994). Vizite oficiale au efectuat şi preşedinţii României, în 1992, 1994, 1999, 2000, 2003, 2005 şi 2006, principalele teme abordate în cadrul acestora fiind obţinerea de sprijin euro-atlantic din partea vechiului aliat şi prieten francez, dar şi sporirea investiţiilor franceze în ţara noastră (Franţa ocupă locul trei ca volum de investiţii la noi), dat fiind efectul benefic al acestora pentru ambele ţări, prin carea de noi locuri de muncă.

TENSIUNI ŞI ÎMPACARI. Ultimii ani, marcaţi de libertatea de mişcare a românilor în spaţiul Schengen au atras, inevitabil, şi problemele. România s-a străduit în toţi aceşti ultimi ani să convingă Occidentul, Franţa inclusiv, că nu există un pericol de imigrare masină a românilor, având în vedere că pe fondul creşterii economice substanţiale, la ora asta România se confruntă cu o lipsă de forţă de muncă, iar şomajul relativ scăzut şi continuarea ritmului dezvoltării economice pledează în favoarea rămânerii forţei de muncă în ţară. Realitatea a contrazis afirmaţiile liderilor de la Bucureşti, mulţi dintre conaţionali luând calea Vestului, îmbătaţi de câştigurile substanţial mai mari faţă de cele pe care le puteau obţine rămânând acasă. Din păcate, nu toţi cei care au ales "relocalizarea” sunt cei mai harnici şi cei mai serioşi dintre români.

Am trimis şi şuţi, şi cerşetori, avem şi prostituate, facem şi trafic cu minori, instalăm tabere de nomazi la marginea marilor oraşe, nimic din ceea ce pătează imaginea unui stat european civilizat nu ne-a scăpat. I-am scos din minţi pe francezi, până într-acolo, încât cetăţenii români – majoritatea rromi - au fost expulzaţi în masă, rânduri-rânduri îmbarcaţi în avioane şi depuşi la Bucureşti, iar România a semnat la 30 august 2002 cu Franţa, sub egida ministrului de Interne de atunci, devenit acum preşedinte – Nicolas Sarkozy – un acord prin care se angaja să faciliteze îndepărtarea tuturor cetăţenilor români aflaţi în situaţie ilegală în Franţa şi readmiterea lor în România.

MAI BINE TACEAM. Nu de puţine ori am iritat Franţa. Decidenţii de la Bucureşti au crezut că România poate să mai lase în urmă vechile alianţe, pentru a le favoriza pe altele. Ba chiar au inventat o Axă, ocolind Franţa, în încercarea disperată de a intra în graţiile Administraţiei de peste Ocean şi ale aliatului său european, Marea Britanie. Ne-am grăbit să fim primii la susţinerea oricăror iniţiative şi solicitări americane, ceea ce a iritat prietenii europeni. În 2003, preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, avea să ne tragă de urechi, într-un discurs la Varşovia, considerat de presa franceză drept gafă la adresa nou-intraţilor în Uniunea Europeană. Jacques Chirac le reproşa atunci Poloniei şi mai multor ţări foste comuniste, candidate la aderarea la Uniunea Europeană, inclusiv România, că "au ratat o bună ocazie de a tăcea”, prin susţinerea explicită faţă de intervenţia americană în Irak, dezaprobată de Franţa.

DREGEREA BUSUIOCULUI. A fost un moment de răceală în relaţiile bilaterale, iar acum vrem să dregem busuiocul, bazându-ne, după cum afirma ministrul de Externe Adrian Cioroianu, pe "pragmatismul lui Nicolas Sarkozy, pragmatismul Guvernului pe care l-a constituit, care nu va putea să ocolească relaţia cu România”. Tot Cioroianu a fost cel care a încercat să explice atitudinea românească ce a stat la baza răcelii resimţite în relaţiile bilaterale. "România poate că în ultimii ani a fost preocupată de agenda NATO. Ştiam că Franţa ne susţine, problema noastră a fost să găsim susţinerea Statelor Unite. Apoi am avut agenda Uniunea Europeană, iarăşi ştiam că Franţa ne susţine, urma să găsim şi acceptul unor ţări precum Olanda sau poate Germania, până la un anumit punct, ţări care erau – Austria – puţin mai sceptice în privinţa posibilităţii noastre de adaptare la normele Uniunii Europene. Mereu am plecat de la ideea că Franţa ne susţine şi este de partea noastră. Mereu am plecat de la ideea că Franţa ne susţine şi este de partea noastră. Poate şi Franţa a plecat de la ideea că România este invariabil în aceeaşi barcă sau de aceeaşi parte a unor ipotetice baricade şi uneori s-a întâmplat, cum a fost cu episodul din 2003, uneori s-a întâmplat să navigăm în direcţii diferite pe acelaşi râu. Am convingerea însă că au fost doar episoade”.