De la paraşută la coc

Pe Elena Zeleniuc, născută Nichita, am cunoscut-o de la un amic pasionat de aviaţie. El mi-a spus că a găsit o doamnă cu brevet de paraşutist care a fost trimisă de regimul Dej tocmai în războiul din Coreea (1950-1953), prima confruntare armată între blocul comunist şi aliaţii occidentali. Doamna Zeleniuc a acceptat să stea de vorbă cu noi despre confruntarea la care a luat parte şi ce a făcut ca şefă la sindicatele comuniste, funcţie pe care a primit-o după ce s-a întors.

Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns din Moldova natală tocmai în Coreea?
Elena Zeleniuc: M-am născut la Mirosloveşti, în judeţul Iaşi. În 1944, când ajunsese frontul acolo, am văzut zeci de răniţi care se chinuiau, prost îngrijiţi de oameni care nici măcar nu ştiau să pună un garou. Atunci, eram un copil, m-am decis să mă fac soră medicală. În 1946 a fost marea foamete din Moldova, mureau oameni. Am plecat la Bucureşti, aveam 14 ani şi primul drum pe care l-am făcut a fost la Crucea Roşie.

M-au trimis în 1948 la o şcoală, de doi ani, de asistente medicale. Când am terminat, la repartiţie m-au întrebat unde vreau să merg şi eu am zis că unde e nevoie. Din cauza asta şi fiindcă aveam "origine sănătoasă", după verificări amănunţite, m-au dat la Spitalul Elias, unde erau arondaţi toţi şefii PMR. Era totul foarte elegant, l-am îngrijit chiar şi pe Dej. Cât eram încă la şcoală, am făcut şi un curs, la Clinceni, de paraşutişti utilitari, care trebuiau să se lanseze în zone izolate unde erau răniţi.

După 6 luni de când m-am angajat la Elias au venit de la Crucea Roşie să întrebe dacă vrea cineva să fie voluntar în Coreea. M-am oferit doar eu, eram curajoasă. Colegele s-au speriat, mi-au spus că o să mă întorc fără picioare.

Cum a fost la şcoala de paraşutişti?

Minunat, eram mai multe fete. Unele s-au speriat, mai aterizau într-un pom şi se lăsau de şcoală. Nu spusesem nimănui din familie de ce m-am apucat. Aveam un frate maistru militar la Cliceni, m-a văzut întâmplător când am făcut un salt şi a rămas ca paralizat. Şi eu am avut un accident în 1955, după Coreea, la un miting aviatic; a fost ultima oară când am sărit. Era vânt şi am aterizat pe pistă, un impact destul de dur, m-am lovit.

Apa lui Dej
Pe Dej sau pe alţi nomenclaturişti de vârf i-aţi îngrijit?

Din cauza lui Dej era să o păţesc. Lucram şi la sanatoriul de la Otopeni, actualul Ana Aslan, care era cu circuit închis, doar pentru CC. Într-o zi a apărut Dej, care trebuia să facă o radiografie la plămâni. Era cald şi nu ştiu ce a fost în capul meu, i-am adus din curte, de la cişmea, un pahar cu apă rece. Securistul care îl păzea a sărit ca ars, probabil a crezut că vreau să-l otrăvesc pe tovarăş.
A luat paharul, l-au analizat. Directorul spitalului, un evreu, m-a chemat şi mi-a spus să nu mai fac niciodată aşa ceva.

V-au pregătit pentru misiunea din Coreea?

Deloc. Ne-au anunţat cu o zi înainte că plecăm, ne-au pus pe toţi cei 26 de medici şi asistente în trenul Transsiberian. Am plecat la 5 aprilie 1951 şi am stat până la
11 decembrie. În tren abia mi-au zis că trebuie să mă tund scurt, că în Coreea e plin de păduchi. Abia când am ajuns acolo am văzut în ce m-am băgat. Veneau cu membre rupte, împuşcaţi, erau sute de orfani care-mi spuneau "omoni", adică mama, îmi rupeau inima.

Napalm
Care erau cazurile cele mai grave?

Americanii bombardau şi cu napalm, l-au folosit în vara lui 1951, veneau oameni arşi îngrozitor. Dacă supravieţuiau, rămâneau mutilaţi. Din cauza asta, după război a fost acolo o echipă condusă de Agrippa Ionescu, marele chirurg estetician, care a operat pe bandă. Mi-au trecut prin mână, în sala de operaţii, coreeni care luptau de ambele părţi, chinezi, ruşi. Chinezii era pasămite voluntari, iar despre ruşi nu trebuia să se ştie că acţionează acolo, oficial nu erau implicaţi. Chinezii erau foarte mulţi şi cred că ei l-au salvat pe Kim Ir Sen. Ruşii cântau în fiecare seară la armonică şi cu vocea, "Dasfidanie mama", în traducere "Adio Mamă", plângeam şi noi când îi auzeam.

În ce condiţii stăteaţi acolo? Vă ţineau în puf tovarăşii coreeni?

Au fost trei echipe sanitare din România acolo. Noi am fost în prima. Operam la lumânare sau la lampa cu gaz, mâncam doar fiertură de orez sau conserve. Nu era nimic organizat, cei care au venit după noi au avut condiţii mai bune. Într-unele zile primeam chiar peşte uscat. Iniţial am stat în corturi, apoi ne-au dus în case ţărăneşti. Eu am fost şi rănită. Când venea alarma aeriană, eu eram responsabilă cu stinsul luminii. Trebuia să ne băgăm în nişte şanţuri. 

Într-o noapte, m-a atins o schijă în picior. Am crezut că e doar o zgârietură, dar s-a infectat. Şchiopătam şi am avut noroc cu profesorul Ion Ţurai, chirurgul nostru, care şi-a dat seama că trebuie operaţie, altfel pierdeam piciorul. Ţurai venise acolo voluntar după o tragedie, în ţară îi murise singurul băiat, voia practic să sfideze moartea.

Şedinţe de UTM sau PMR ţineaţi acolo?

Da. Făceam la sfârşitul săptămânii nişte spectacole cu cântece şi poezii, trebuia să publicăm în ţară nişte articole pe linie de război. În rest nu prea puteam să ne distrăm. Coreenii erau foarte cuminţi, beau doar din când în când nişte rachiu de orez. Am fost la Phenian când m-a decorat Kim cu ordinul "Drapelul roşu"...

Atunci, în '51?

Da. Mi-a plăcut Kim. Era zâmbitor tot timpul, a stat de vorbă cu noi. A dat şi o recepţie la palat, ne-a servit cu un ceai care se chema "elixirul vieţii", ceva special. La recepţie erau sobri, nu s-a îmbătat nimeni.

În afară de problema dvs. cu schija, a mai păţit cineva ceva?

După ce ne-am întors, au murit doi oameni de malarie. Acolo trebuia să dormim acoperiţi cu tifon, erau mii şi mii de ţânţari care răspândeau boala. A murit de la malarie un doctor, Calalb, provenit din Basarabia.

V-au primit cu onoruri când v-aţi întors?

Ne-au decorat pe toţi, eu am luat "Ordinul Apărarea Patriei" clasa a treia. Am fost dată la secţia de tineret a Crucii Roşii, apoi la sindicatele din sănătate, am făcut şi facultatea de drept. Mi-au dat şi de la Crucea Roşie medalia Florance Nightingalle. În 1959 am mai fost în Coreea, de data asta ca turist, am fost la mare şi am văzut munţii lor. Aşa m-au recompensat, mă rog, pentru război, culmea e că ţara părea reconstruită. Am fost într-o delegaţie cu Petrescu, fratele Elenei Ceauşescu.

Ăsta s-a supărat pe mine că am povestit unor ziarişti amintiri din război fără să cer voie. Totuşi, cu el se putea sta de vorbă, nu era rău, ca Elena.

Sunteţi o fire activă şi o doamnă simpatică, pot spune. Cum v-aţi adaptat la rigorile nomeclaturii comuniste?

Greu, eram vicepreşedinte la sindicatele din sănătate, dar au tot vrut să mă dea afară. Lina Ciobanu, de exemplu, în anii '80 a vrut să mă dea afară fiindcă am apărat un profesor doctor care fusese turnat printr-o anonimă că a făcut nu ştiu ce. M-a luat cu "cum îţi permiţi?!" când i-am spus că nu ar trebui să ţinem cont de denunţuri nesemnate. Am avut noroc, tovarăşul Boc, Bobu citise fişa mea de cadre şi a vorbit cu Lina să nu mă dea afară.

Pe Gheorghe Apostol, concurentul lui Ceauşescu, l-aţi prins şef la sindicate?

Da, mi se părea un tip deschis şi deştept, am lucrat bine cu el. Când l-au dat afară am făcut o mare gafă, m-am dus să mă plâng la Gogu Petrescu, să-i spun că ăia care l-au mătrăşit pe Apostol sunt nişte porci. Era vorba chiar de sora şi cumnatul lui, he, he. De atunci nu m-a mai chemat la ziua lui.

Pe cine aţi avut şef după plecarea lui Apostol?

Pe Petrescu, şi de la CC pe Emilia Sonea, care era dură şi rea. A vrut să mă dea afară fiindcă vorbisem liber la o întâlnire cu directorii de spitale, nu citisem textul fabricat chiar de ea. Aveam amândouă coc, când îl vedeau pe al ei directorii de spitale se speriau, când apărea al meu se relaxau, eu nu eram dură. La cutremurul din 1977 a vrut să dea afară un profesor medic de la Colentina, care, după ce operase o zi întreagă, s-a dus acasă să-şi recupereze cărţile din casa dărămată.

Am reuşit cu greu să-l salvez. Tot aşa am scos din închisoare un profesor de sport din biroul sindical, acuzat pe nedrept că a luat şpagă să bage pe cineva la şcoala sanitară; am intervenit peste Sonea la Barbu Petrescu, primarul Capitalei.