Devonport, frumosul port de mare

Maria, regina României - Povestea vieţii mele (92)
"Nici ea, nici eu, nu prea ne simţeam în largul nostru în privinţa acestei întâlniri, deasupra căreia plutea ca o ameninţare, încruntarea domnului grădinar Terks. Tânărul primi darul meu cu acea sfială ruşinată, la care mă puteam aştepta din parte lui; ochii însă vorbeau, cu toată înfăţişarea lui posomorâtă, chiar îmbufnată. Cu toate acestea, mâinile lui primiră plăpândul dar cu acea duioşie deosebită ce o au, mai întotdeauna, fiinţele puternice şi nemeşteşugite. Puţine vorbe fură schimbate, dar în toată scena plutea o oarecare emoţiune; apoi, Ducky, plină de demnitate, înaintă falnic spre noi, prin flori, ca o lebădă neagră, pornită să-şi apere puii.

Dar există şi un epilog în această mică poveste. Puţină vreme în urma întâmplării sentimentale mă întorsei acasă, după o scurtă lipsă, logodită cu un prinţ dintr-o ţară îndepărtată; din acea zi, nepotul grădinarului nu mă mai slauta şi, când mă întâlnea, întorcea capul în altă parte ca să nu fie nevoit să scoată pălăria.
Aş vrea să ştiu câtă vreme a păstrat oul de Paşti.

Înainte de a povesti întâmplările care au hotărât soarta mea, vreau să pomenesc despre Devonport, frumosul port de mare, care-i una cuPlymouth, şi care ne-a fost ca un cămin pentru scurt timp. Aceasta avea să fie ultima comandă navală a tatei, după care ar fi atins ultima treaptă a scării, ce i-ar fi sfârşit cariera de marinar; afară de aceasta, Ernest, duce de Coburg, al cărui moştenitor era, îmbătrânise de tot şi, în fiece clipă, ducele de Edinburgh putea fi chemat la alte datorii. Ca orice englez, papase temea de schimbarea ce-l aştepta; era cât se poate de britanic în gusturi şi obiceiuri şi îi părea amară perspectiva de a-şi părăsi ţara. Devonport a fost pentru mine ca un intermezzo şi-mi răsare în minte ca o ultimă atingere cu tot ce aveam să părăsesc în curând: Anglia, casa părintească, marina, mult scumpă mie. Devonport niciodată nu ajunsese până la farmecul Maltei cu soarele ei de miazăzi, şi cu misterioasa ei atmosferă răsăriteană; dar acolo aveam marea, aveam pe papa şi pe mama, mulţi prieteni; apoi şi minunata privelişte a Devonschire-ului, aşa de încântător, cu vâlcelele şi dealurile lui, cu râurile şi pădurile lui, cu drumurile stâncoase şi înaltele garduri vii şi grădinile frumoase, pe alocurea cu vegetaţie aproape sudică. Din pricina studiilor noastre la Coburg, noi trei, surorile mari, petrecuserăm mai puţină vreme la Devonport decât sora noastră Baby, de care mama nu putea niciodată să se despartă, aşa încât o lua cu dânsa oriunde era nevoită să meargă; aşadar, amintirile mele despre Devonport sunt, întru câtva, nedesluşite. La început nu ne prea plăcea Palatul Amiralităţii. Îl socoteam drept o locuinţă foarte puţin ademenitoare. Avea ferestre care priveau asupra unei mari pieţe, tot atât de neatrăgătoare, ca şi casa însăşi, şi nu se putea lăuda cu vreo grădină, ci numai cu un pătrat de verdeaţă, în dos, unde aveam obicei să ne jucăm croquet şi să ne certăm din pricina jocului. În faţa casei noastre se înălţa aceea a generalului comandant, o locuinţă mult mai frumoasă şi cu o grădină imensă, plină de pomi şi de acea atmosferă de tainică umbră, atât de plăcută copiilor, dar care lipsea cu totul grădinii noastre. Din fericire, generalul Harrison şi familia lui erau foarte primitori şi bucuroşi de oaspeţi. Aveau trei fete: May, Violet şi Evelyn, a căror vârstă se potrivea întocmai cu a noastră, şi ne împrietenirăm de îndată, astfel încât o mare parte din vreme o petreceam în parcul lor, unde ne dedam la jocuri zvăpăiate şi nebunatice, cu toate că creşteam din ce în ce mai mari. Grădina avea priveliştea spre mare şi, dacă nu mă-nşel, era mărginită la capăt cu ziduri de cetăţuie. De neuitat sunt minunatele ceaiuri ce ni se ofereau în casa Harrison, când, încălzite şi istovite de joc, blânda lady Harrison ne poftea la cea mai plăcută dintre gustări, datină deosebită a Angliei. Prietenia cu fiicele lordului Harrison e latura cea mai de seamă a existenţei noastre la Devonport. Sunt încă în corespondenţă cu cea mai mare dintre surori, May, care mai târziu s-a căsătorit cu un cleric, iar celelalte două s-au şters din viaţa mea. E ciudat: sunt epoci din viaţa omului care se pierd ca într-o ceaţă a amintirii, pe când altele se zugrăvesc limpede, cu fiece amănunt.”