Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lansarea lui Sorin Oprescu în cursa pentru preşedinţie, dar mai ales, programul politic al candidatului independent - bazat pe scârba faţă de clasa politică - au stârnit în ziare şi la televiziuni deja binecunoscutele luări de poziţie. Dintre cele spuse de analişti cu acest prilej mi-a atras atenţia intervenţia lui Emil Hurezeanu de la Ora de foc de pe Realitatea TV. A fost singurul analist care, pornind de la ipostaza asumată de Sorin Oprescu, dar şi de Traian Băsescu, a încercat să meargă la cauze.
Din nefericire, referirile sale la imaginea democraţiei în România lui 2009, la douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, nu s-au putut transforma într-o dezbatere mai largă, lipsită de patimă.
Doi candidaţi importanţi - Traian Băsescu şi Sorin Oprescu - observa Emil Hurezeanu, îşi definesc campania prin delimitarea de clasa politică, de partide mai ales. Traian Băsescu mai puţin (deoarece e semiindependent) şi Sorin Oprescu mai mult (deoarece e independent deplin), vor să fie votaţi de români, pentru că n-au nici o legătură cu clasa politică, domniile lor fiind candidaţi ai poporului şi nu ai partidelor.
Mulţi comentatori au făcut praf şi pulbere această pretenţie, dezgolind-o - şi pe drept cuvânt - drept o formulă de demagogie electorală. Indiscutabil, Traian Băsescu şi Sorin Oprescu şi-au asumat ipostaza de candidaţi ai poporului din motive strict electorale. O campanie electorală, fie pentru parlamentare, fie pentru prezidenţiale, se dovedeşte pentru analist un fericit prilej de a diagnostica schimburile survenite în conştiinţa electoratului.
TEATRUL CARE ADUCE VOTURI
Ori de câte ori se apropie un scrutin, comentatorii scenei politice strâmbă din nas, eminamente scârbiţi, la faptele şi vorbele candidaţilor, declarându-le drept trucuri de obţinere a votului. De la Demostene încoace însă, politicianul care lua pietre în gură, pentru că trăncăneala oratorică aducea voturi în Cetatea Atenei, democraţia se întemeiază pe un adevăr: Parvenirea la Putere nu se face nici prin lovitură de stat militară, nici prin Revoluţie, ci prin votul alegătorilor.
Şi pentru a obţine acest vot politicienii au dreptul să facă tot felul de lucruri, inclusiv unele care ar putea repugna moralistului. S-a făcut mare caz, de exemplu, de obiceiul candidaţilor de a se vârî în mulţimi, de a strânge mâini, a îmbrăţişa şi pupa obraze la întâmplare, fără teama de contagiune, de a da pe gât carafe de vin, ulcele de ţuică, de a înfuleca nu numai pâine cu sare, dar şi cârnaţi, caltaboşi, şuncă, într-un cuvânt, mâncăruri interzise de Sfatul medicului. Moralistul, oripilat, vede în asta şi acuză trucuri mizere pentru obţinerea de voturi.
Democraţia modernă e însă asemenea unui spectacol de teatru. În loc de aplauze, se smulg voturi. Putem reproşa actorilor că nu mor de- adevăratelea interpretându-l pe Hamlet? Într-un eseu inclus în volumul "Un pesimist la sfârşit de mileniu", descriam sub titlul Coriolan sau tragicul mânuirii electorale, dilema personajului principal din Coriolan al lui Shakespeare: Caius Marcius Coriolanus, nobil roman din vremea războaielor cu volscii. Întors din război, Coriolan e plin de răni. În confruntarea dintre plebe şi aristocraţie, rănile lui Coriolan se constituie într-o armă teribilă.
Scriam în eseul respectiv: "Şi pentru unii şi pentru alţii, el are un atu peste care, în bătălia de tip electoral, dusă în acel moment la Roma, nu se poate trece. E un nume şi ca şi în lumea modernă, un nume sau, mai degrabă, un renume atârnă greu în balanţa păruielii pentru putere, mai ales când această putere depinde fundamental de voturi.
De aceea, ambele grupări stau cu ochii pe Coriolan. Una pentru a folosi în favoarea ei gloria de război a eroului. Cealaltă, pentru a contracara, pe cât posibil, această folosire. Şi una şi alta nu văd în Coriolan decât un simplu instrument. Aristocraţia, ţinînd cont de renumele lui, vrea să-l împingă, pentru a-şi rezolva prin el propriile interese, în postul de consul. Vârful de lance al grupării nu e, cum s-ar putea crede, Menenius Agrippa, ci Volumnia, mama lui Coriolan.
Sfidând tradiţionala imagine a mamei iubitoare, Shakespeare a creat aici un personaj devorat de ambiţii politice. Nevoia de putere, ajunsă patimă oarbă, naşte gesturi monstruoase. Aflând de rănirea fiului, în loc să se îngrijoreze, cum ne-am aştepta, Volumnia exclamă bucuroasă: «O să aibă cicatrice mari şi o să le arate poporului când o să candideze la magistraturi. Cînd l-a respins pe Tarquinius a fost rănit de şapte ori».
Rănile eroului stârnesc, în schimb, neliniştea tribunilor. Ei văd în gloria vertiginos crescândă a lui Coriolan o teamă fără echivoc. Din descrierea făcută de Brutus, Coriolan apare ca o vedetă de prim rang, capabilă să provoace isterii colective:
«BRUTUS - Vorbeşte orice limbă despre el, / Şi cei miopi pun ochelari să-l vadă, / Limbute doici, vrăjite-şi lasă pruncii / Să strige până nu mai pot, şi-ntruna / Doar despre el pălăvrăgesc. Pe ziduri / Se caţără, gătite ca la nuntă, / Bucătăresele, să-i prindă chipul. / Pe la ferestre şi pe acoperişuri, / Pe bănci, în pomi, nu mai e loc, atâţi / Sunt cei care doresc trecând să-l vadă. / Chiar pe flamini, ce ocolesc lumina, / îi vezi acum că se înghesuiesc / şi dau din coate, doar afla-vor loc / Printre plebei. Şi doamnele fardate / Cu alb şi roşu pe obrazul fin / Se lasă pradă asprului sărut / Al lui Apollo. / Fierberea-i atâta / De-ai zice că un zeu s-a strecurat / în firea lui de om împrumutându-i / întregu-i har şi vraja lui întreagă». Sicinius sesizează rapid capitalul politic al eroului: «Cât ai clipi din ochi devine consul»."
Orgolios, Coriolan refuză categoric ritualul expunerii rănilor. Asta deşi ceea ce am numi azi consilieri de imagine îi cer s-o facă:
"«MENENIUS: - Coriolan, Senatu-ntreg te vrea / în consulat.
CORIOLAN: - Îi sunt dator cu viaţa / şi slujba mea./
MENENIUS: - Atunci, nu-ţi mai rămâne / Decât către popor să-ţi spui cuvântul.
CORIOLAN: - De datina aceasta v-aş ruga / Să mă scutiţi. Că n-am puterea asta / Să vin în pielea goală-n faţa lor / Şi rănile - arătându-mi, să cerşesc / Alegerea. Scutiţi-mă de asta./
SINICIUS: - Poporul, doamne, vrea ca-n amănunt / Urmat să fie vechiul obicei: / Să nu se uite nici măcar o buche. / E dreptul lui!»"
Urmarea refuzului? Coriolan pierde postul de consul. Mai mult, e alungat din cetate.
A SATISFACE EXIGENŢELE ALEGĂTORILOR DE LA UN MOMENT DAT
Genial analist politic, Shakespeare sesizează trăsătura de esenţă a democraţiei din toate timpurile. Pentru a smulge voturi, candidatul trebuie să satisfacă dorinţele alegătorilor. La Roma, una dintre aceste dorinţe consta în arătarea rănilor. În România lui Caragiale, alegătorii voiau să le ţii discursuri răsunătoare, în genul celui rostit de Caţavencu în celebra scenă a întrunirii electorale din O scrisoare pierdută.
În România de azi, alegătorii doresc să fii popular. Altfel spus, să te vâri în ciorba lor. Contează că nu eşti sincer când surâzi celor întâlniţi în cale, deşi ai avea chef să-i înjuri? Fireşte că nu contează!
Moralistul poate fi scârbit de această comedie jucată de candidat. Analistul politic trebuie s-o judece din perspectiva eficienţei electorale. Nu ştiu dacă Sorin Oprescu şi Traian Băsescu sunt sinceri când atacă întreaga clasa politică, din care, între noi fie vorba, şi ei fac parte. Important rămâne dacă acest teatru răspunde stării de spirit a momentului. Şi o simplă privire ne arată că denunţarea clasei politice răspunde unei nevoi de esenţă a alegătorilor români din 2009. Astfel că analistul e obligat să dezbată această stare de spirit şi nu să condamne exploatarea ei.
