Dorel Vişan: Omul nu poate trăi fără taină

Cu mult umor, dar şi cu umbre de nostalgie, Dorel Vişan ne împărtăşeşte tuturor povestea Crăciunului copilăriei sale: "Şi acum, pentru mine Crăciunul înseamnă tot ceea ce a însemnat şi în copilăria mea... numai că din păcate nu se mai vede aşa. Crăciunul la noi în sat, acolo unde eu am crescut avea o semnificaţie aparte: cea a tainei. Omul nu poate trăi fără taină. În momentul când aceasta se explică, se voalează sau dispare total, omul îşi pierde punctele de sprijin. Pentru că taina face parte din om. Pentru că omul însuşi e o taină." Crăciunul este o formă de încărcare a omului cu dumnezeire. Sau cel puţin aşa era. Astăzi, sărbătorile au devenit un fel de afacere: "Eu am trăit într-un sat care e pe cale de dispariţie, îşi continuă Dorel Vişan povestea, la fel ca şi bunul-simţ, ca şi liniştea acestui neam. Acolo, la Tăuşeni, Sărbătorile aveau acea semnificaţie tainică... o semnificaţie care influenţa personalitatea omului. Este foarte apropiat de ceea ce se întâmpla în povestirile lui Creangă... femeile nu apucau să termine încă treaba gospodărească încă mai lucrau, coceau, scoteau bucatele din cuptor."

E VREMEA COLINDELOR
Un moment pe care-l aşteptăm cu toţii...
Altfel sunau colindele pe vremea când Dorel Vişan era un copil: "Copiii erau direct participanţi la Crăciun... la noi se colinda pe sectoare de vârstă. Primii care mergeau la colindat erau cei mici. Omul la care nu intrau, nu era fericit. Dacă era ocolit însemna că ceva nu era bine. Omul acela nu era cinstit prin colindă, nu era  apreciat, demn de această curăţire sufletească. Aceşti copii care umblau în grupuri, nu erau mai mulţi de 20... mici-mici. Colindatul începea la orele prânzului, în ziua Ajunului. Mai pe după-masă începe grupul celor mai mari... de peste 10 ani până pe la 14 ani. Acela era grupul al doilea al copiilor care, în general, colindau, dar mergeau şi cu Steaua. Se grupau câte trei şi cântau Trei Crai de la Răsărit. Nu erau atâtea variante ca astăzi, unele care nu au nici un fel de legătură cu această zi sfântă. Pe atunci colindele însemnau tradiţie şi melodicitate."  

În casa fiecărui gospodar avea loc un moment magic, în care fiecare "actor" închipuia prin păpuşi o poveste. O poveste legată de naşterea lui Iisus: ca într-un fel de basm în care cel rău pierdea întotdeauna. "Dar dintre toate colindele, «Turca sau Capra", un joc absolut extraordinar, era spaima copilăriei noastre. Înnebuneam când îi vedeam. Ne ascundeam. Ei erau singurii care primeau bani, restul primeau colăcei, mere, nuci. Nimeni nu primea bani în afară de ei... Erau îmbrăcaţi în diferite personaje... noi rămâneam impresionaţi de clămpănitoarea din lemn şi când luau banii de pe masă... ne stătea respiraţia în momentul când intra turca. Bătrânii, pe la 4 dimineaţa începeau să colinde, dar doar pe la câteva case, prin vecini şi se tot adunau. Colindau prin adăugare: mergeau doi la vecinul, apoi veneau respectivii vecini şi mergeau la alţi vecini până rămâneau la unul dintre ei unde petreceau.
De la Crăciun nu mai aveai voie să colinzi...
se spunea că dacă faci acest lucru îţi vor ieşi buboaie pe piele. Era foarte bine aşa pentru că această colindă se făcea numai într-o anumită perioadă ea avea preţuirea noastră. Asta m-a ajutat ca artist să-mi păstrez nişte limite, bunul simţ şi bunul gust ceea ce este fundamental pentru un artist", povesteşte Dorel Vişan.

CRĂCIUNUL
O bucurie sfântă pentru sufletul omului...o trimitere la simplu, la o "veste minunată"... Sosită din eternitate. Şi astăzi ducem dorul Crăciunului de altădată... "Sigur că tânjesc după Crăciunul copilăriei mele, spune Dorel Vişan, dar nu le mai pot întâlni. Poate doar foarte rar... La noi în sat, de exemplu nu mai e nici un copil. Nici un copil. Mai sunt doar vreo 50 de oameni dintre care mulţi au peste 70 de ani. Nu mai pot schimba mare lucru... e ca şi cum ai lupta cu valurile. Acum nu te mai înţelege nimeni, nici copiii nici nepoţii. Pe vremea comunistă când aceste lucruri nu se făceau la vedere erau mult mai impresionante şi oamenii păstrau tradiţiile şi le cultivau. Acum suntem liberi şi nu ştim că cel mai grav lucru este să simţim că niciodată nu suntem liberi total."
Că suntem la Bucureşti sau în orice alt colţ de ţară seara Crăciunului are aromă tradiţională: de sarmale şi de cozonac. "Îmi amintesc şi acum de mama care punea sarmalele în cuptor după ce scotea colacii şi pâinea, într-o oală de lut legată cu sârmă. Doamne ce gust extraordinar aveau! Ştiu că era o glumă care circula prin sat – întrebau ţăranii prin sat... lele marie da’ şi-o bagat porcul piciorul în sarmalele dumitale? Şi-a băgat, sigur, că şi-a băgat! Masa se făcea mai pe seară când se trezeau şi bătrânii care fuseseră până dimineaţa la colindat, mai spune Dorel Vişan.

Cozonacul era aparte... se punea la masă doar în ziua de Crăciun după ce se venea de la biserică. Mă gândesc cu nostalgie la acele timpuri, dar dacă le povestesc copiilor mei şi mai ales nepoţilor mă privesc ca pe o relicvă... nu pot înţelege că a fost cândva şi aşa ceva. Altfel şi frumos. Acum Crăciunul e prilej de ghiftuială... şi atunci se mânca bine, dar nu ca azi... doar băutura mai făcea ravagii. Atunci se desfunda butoiul cu vin... nu se bea în prostie, toată ziua.

Moromeţii... Orânduirea la masă reprezintă o adevărată tradiţie în familiile care încă mai păstrează vechile obiceiuri. De sărbători, toată familia se strânge în tindă în jurul mesei... miros de sărmăluţe, friptură, aromă dulce de cozonac. Copiii în familiile curat ţărăneşti mănâncă la măsuţa lor. Capul familiei este primul servit şi apoi urmează ceilalţi, în ordine descrescătoare. "La noi, fiind cel mai mic eram servit primul, spune bucuros Dorel Vişan. De exemplu, pipota de la găină o primea cel mai răsfăţat din familie. Adică eu. Dar răsfăţat în sensul bun. Nu ca acum. Astăzi dacă nu mai avem tradiţie este pentru că ele nu s-au cultivat. Şi în al doilea rând acestea se întâmplă din cauza felului de a fi al românului... care este foarte special... românul este foarte influenţabil. Este în stare să-şi piardă şi limba... În curând nu o să mai vorbim limba română. Nu o să mai avem ştiri ci Breaking News... eu am fost în America şi nu am văzut acolo că scria Buletin Ştiri. Ei scriau în limba lor."
În România anilor 2009 copiii parcă nu mai colindă. Poate doar prin tramvai sau metrouri. "La noi lucrurile stăteau altfel, erau mult mai stricte... şi asta era şi frumuseţea", este de părere Dorel Vişan. "Un lucru la care te gândeşti după 50 de ani înseamnă că a fost un lucru esenţial care te marchează şi asta e bine.
Atât mai avem... ce să povestim".

Încă mai avem ce povesti!

"Din treizeci în treizeci de ani, un grup de evrei din Polonia obişnuiau să-şi transmită tradiţiile... e o poveste minunată. Rabinul, după treizeci de ani, aduna învăţăceii într-o pădure, undeva într-o poiană şi acolo le transmitea prin rugăciuni tradiţiile şi obiceiurile şi ce trebuie să păstreze pentru următorii treizeci de ani. Peste alţi treizeci de ani rabinul care a transmis toate tradiţiile a mărturisit că nu ştie dacă este exact locul acela. După alţi 30 de ani a venit rabinul, nu prea mai avea mulţi credincioşi, locul nu-l ştia... Ştiau că este într-o pădure undeva, dar nu mai ştiau ce să transmită. Atunci au rămas doar să se roage şi voiau să plece acasă. După alţi 30 de ani au venit şi nu mai ştiau nici rugăciunea. Au bântuit prin pădure şi au mers acasă. Atunci un credincios: s-a pierdut total tradiţia. Nu mai ştim ce să transmitem.
Nu mai avem nimic. În acel moment, Rabinul a spus: ba mai avem ceva, avem ce să povestim!", spune Dorel Vişan.