"Drumul cenuşii" - zvonuri şi ameninţări

In 1988, la Editura Cartea Romănească, scriitorul Augustin Buzura a publicat romanul «Drumul cenuşii», despre care s-a zvonit repede că este o carte despre greva minerilor. Povestea ei, spusă astăzi de autor, seamănă prin interpretările şi subteranele acelui trecut cu istoria grevei din 1977.Â

In 1988, la Editura Cartea Romănească, scriitorul Augustin Buzura a publicat romanul «Drumul cenuşii», despre care s-a zvonit repede că este o carte despre greva minerilor. Povestea ei, spusă astăzi de autor, seamănă prin interpretările şi subteranele acelui trecut cu istoria grevei din 1977.Â

■Jurnalul Naţional: Cum aţi aflat, domnule Augustin Buzura, despre grevă?

Augustin Buzura: De la Europa Liberă, din zvonuri şi, inainte de toate, din relatările colegilor mei medici. Eram la Neptun. In Valea Jiului am plecat de indată ce s-au mai liniştit lucrurile. Doream să cunosc adevărul, şi nu să fac pe eroul.Â

Cum a fost la grevă

■Şi ce-aţi aflat atunci, in 1977?

Aproape totul despre cum s-a desfăşurat "simpozionul", căci aşa se numea greva in mediile minereşti. Plus zvonurile cum că Dobre ar fi fost impuşcat la Lupeni, in plină stradă. Alţii jurau că o maşină ar fi trecut peste el. De fapt se spunea că şi numeroşi participanţi la grevă ar fi fost călcaţi de maşini sau mutaţi forţat in alte centre miniere. Ceea ce a fost adevărat, pentru că am mers şi pe urmele unora dintre aceştia.

■Cum aţi reuşit?!

Din nevoia de a cunoaşte istoria reală. Şi am făcut-o atunci cănd

riscurile erau enorme. Am mai fost şi pe urmele luptătorilor din Făgăraş şi Apuseni sau pe ale unor oameni politici inchişi la Sighet, bunăoară Iuliu Maniu. Căt despre Valea Jiului, ştiind că sunt destul de cunoscut, m-am prezentat la un director, spunăndu-i că aş dori să cobor in mină. M-a dus prin toate cotloanele, am mai vorbit cu oamenii, mi-au povestit cum a fost la "simpozion". Am mers apoi la locul de intălnire a microbiştilor, unde, printre altele, se puneau la cale diverse acţiuni. Acolo i-am cunoscut şi pe unii care abătuseră drumul maşinilor cu mineri spre locul grevei. Mi s-au părut foarte bine organizaţi. Mi se povestise că in unele imprejurări aceştia ii puseseră şoferului cuţitul in spate, pentru a-l convinge să meargă unde trebuia. Oamenii mi-au mai povestit cum l-au izolat pe Ceauşescu de gărzile lui, lăsăndu-l să treacă doar pe el spre platforma de camion şi inchizănd după aceea culoarul. De pe platforma acelui camion Ceauşescu şi-a ţinut cuvăntarea şi a purtat dialogul cu minerii.

■Pe Dobre l-aţi intălnit?

Am intrebat peste tot de el, dar nimeni nu ştia să-mi spună unde se află. Am vorbit cu el abia la inceputul anului 1990. Cred că sunt primul care m-am interesat de el, obsedat să aflu ce s-a intămplat cu oamenii aceia. Am publicat apoi, in căteva numere din revista Tribuna, tot ce aflasem despre cele intămplate in Valea Jiului.

Cum a fost cu cartea

■Cănd aţi terminat cartea?

Cred că prin ’86. O schiţasem incă din 1977 şi imi propusesem, ceea ce sper că am şi reuşit, să fie literatură, şi nu o carte a grevei. Inceputul il făcusem cu romanul "Refugii", in 1984, şi l-am continuat apoi cu "Drumul cenuşii", apărut in ’88, după multe discuţii, provocănd un scandal uriaş.Â

■Pe care-l trăiaţi dvs., il cunoşteau probabil căţiva prieteni...

In primă instanţă, cenzura i-a dat drumul cărţii. Susţinusem sus şi tare că este doar o poveste de dragoste, cum de altfel se scrisese şi in referatul editurii. Securitatea avea insă la Casa Scinteii nişte corectori care trăgeau şpalturi in plus pentru ea. Ceea ce am aflat, de fapt, mai tărziu. După a doua corectură insă am fost chemat la Consiliul Culturii, unde mi s-a pus in vedere că in roman am scris despre greva minerilor din Valea Jiului şi că trebuie să scot cam 180 de pagini. M-am apărat, susţinănd că n=avusesem cum să scriu despre grevă, intrucăt nici Ceauşescu, nici Scinteia şi nici vreun alt ziar sau document oficial nu pomeniseră despre aşa ceva. Deci ceea ce scrisesem eu era pură ficţiune.

■La ce vă cereau să renunţaţi?

Mi-au arătat zeci de pagini la care trebuia să renunţ, de fapt, la tot ce avea in roman legătură cu mina. Cartea nu este despre grevă, ci pe fundalul unei greve. In realitate, m-au interesat relaţiile omului cu istoria, cănd aceasta tăbăreşte peste el. Toate datele din roman erau insă reale şi, pentru a-l salva, mi-au cerut să transpun povestea in alt mediu.

■Şi căt aţi scos pănă la urmă din carte?

78 de rănduri! A fost o incleştare foarte lungă şi dură şi un om căruia ii port o foarte mare recunoştinţă. Pănă la urmă, cenzura şi Securitatea au lăsat intreaga decizie in seama unui cenzor. Acesta mi-a spus: "Dacă scot 180 de pagini, romanul nu mai există. Riscăm, şi ce-o da Domnul!". La căteva săptămăni după apariţia cărţii, m-a chemat la telefon: "Tovarăşul Dulea a afirmat că i-am pricinuit cel mai mare rău din toată cariera lui. Vino urgent la Bucureşti!". Am venit, am cerut audienţă Tovarăşei, cea care il inspăimăntase pe Mihai Dulea, dar, in drum spre celebrul Cabinet 2, am făcut edem cerebral. In realitate au dat drumul cărţii, deoarece nu ştiau dacă am trimis sau nu manuscrisul in străinătate. Cartea a fost salvată şi de teama de scandal, căci apariţia ei in străinătate ar fi insemnat un scandal şi mai mare. In plus, urma să fie daţi afară toţi cei ce nu fuseseră vigilenţi.

■Cartea a avut un mare succes. Dar, după ’90, căt a durat interesul oamenilor pentru a şti ce li s-a intămplat minerilor?

Foarte puţin. A urmat mineriada şi toate căte le ştim. Pe deasupra, certificatele de anticomunist, de democrat, de luptător pentru diverse cauze le-au impărţit mai ales foştii turnători, fiii de bolşevici şi, cum se intămplă după orice revoluţie, numeroşi profitori şi lichele. Ce s-a ales şi din eroismul celor de la Braşov?

■De ce credeţi că, spre deosebire de intelectualii din Polonia şi Cehoslovacia care s-au alăturat protestelor şi grevelor muncitorilor, intelectualii romăni n-au făcut-o?

Spun ce cred şi cum am găndit atunci. Se ştie, la noi se decretase că nu există deţinuţi politici. Deci, automat, pentru vreo faptă politică erai trecut la cei de drept comun, printre hoţi, criminali şi deviaţi psihic. Sau, "dacă aveai noroc", la un staţionar de psihiatrie. In 1987, cănd la Amsterdam s-a infiinţat grupul Gulliver, Havel, care făcea parte din grup, ne-a trimis un mesaj filmat din inchisoare. In condiţiile din Cehoslovacia aş fi riscat fără ezitare. Pe urmă: scopul meu era să scriu şi să public aici, in ţară, iar cătă vreme - cu toate dificultăţile - puteam publica, nu avea rost să aleg inchisoarea sau să părăsesc ţara, aşa cum mă indemnau securiştii şi activiştii. Apoi: Ceauşescu era la mare cinste in Occident pănă cu doi-trei ani inainte de Revoluţie. Şi pentru orice vorbă rea la adresa lui erai admonestat fără menajamente. El, care se opunea Uniunii Sovietice, Tratatului de la Varşovia, el care era prieten cu mari preşedinţi şi regi etc... In sfărşit, in ţară, in mizeria incredibilă de atunci, dominantă era mentalitatea de lagăr: fiecare se salvează cum poate. Plus că, şi atunci, ca şi acum, Puterea sprijinea o pătură de mediocrităţi care, uneori, erau mai agresive decăt securiştii. Astăzi, in democraţie şi deplină libertate, protestează vreun intelectual că ţara este nenorocită, că sărăcia şi ignoranţa au atins culmi greu de imaginat? Din păcate, romănii se solidarizează rar şi pentru puţin timp.

Straturile subteranului poveştii

Cănd am inceput documentarea despre greva minerilor am reluat cartea lui Augustin Buzura. Dar unde e greva? Cum se oprise curajul?

Şi ce "respinsese" cenzura? - mă nedumerisem reparcurgăndu-i acum filele in zigzag. Pe scurt, repovestită banal: un ziarist insurat trăieşte (e vremea "Codului eticii şi echităţii...!") o ilicită poveste de dragoste; se pregăteşte să scrie un roman şi inregistrează păreri diverse despre sursele fericirii şi nefericirii oamenilor (in chiar vremea cănd cheile paradisului sunt la partid!); o prietenă doctoriţă il roagă să-i găsească fostul iubit, inginerul de mină, dispărut fără urmă, ca alţi vreo nouă mineri (din Valea Jiului se ştia că pieriseră oameni, nu se ştia unde şi căţi). Toate aceste căutări sunt un "drum al cenuşii" in straturile istoriei colectivităţii unde trăiesc personajele principale şi ale memoriei lor. Să scrii astfel "despre lume şi viaţă" in anii ’80 seamănă insă cu ceea ce ar fi azi călătoria in acelaşi metrou cu un terorist infăşurat in dinamită.