Fănuș Neagu, scriitorul-șampanie înviat din smârcurile Dunării

Într-o primăvară interbelică aproape neverosimilă era adus pe lume, cu chiu, cu vai, într-un sătuc legănat de ciulinii câmpurilor adulmecați de legănările bătrânului Danubius, Ștefan al lui Neagu, odraslă de țărani harnici. Hoinar și visător, împleticit pe cărările schimbătoare ale apelor, cu creștetul când ridicat spre tăriile albastre, când plecat în sărăturile pământului, Fane, ori Fănuș, cum l-au alintat intimii, nu s-a dat în vânt după școală. La finalul primelor clase, urmate în grădina copilăriei, la Grădiștea, năbădăiosul băiat din Bărăgan era ghidonat, în ton cu vremurile belicoase, spre un liceu cu profil militar. S-a înscris la Iași (1944) și a dat ultimul onor învățăturii războinice la Câmpulung-Muscel (1948). Ochit pentru dezinvoltura cu care încropea și zburătăcea poveștile către oameni, Fănuș a fost amăgit înspre Capitală, la București, la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, unde i-a cunoscut pe Nicolae Labiș, Gheorghe Tomozei, Nina Cassian, Zaharia Stancu, Ion Băieșu (cu ultimul s-a înfrățit pe viață). Nici aici n-a făcut însă prea mulți purici (1951-1952), ba până și amintirile păstrate sunt în răspăr: „Școala asta era un fel de căruță pe patru roți, împinsă de mulți nechemați. În capul căruței nu era nimic. În inima ei se mai afla puțină carne, dar și aceea numai pentru niște tingiri foarte bine învârtite de oameni de paie puși să crească scriitori tineri și devotați ideii de schematism și noncultură”.

Cazarma creioanelor

„Școala - rememora Fănuș Neagu în cadrul unui dialog purtat cu Ion Papuc și publicat ulterior în revista Vatra (20 februarie, 1972) - a reușit totuși un singur lucru bun. Ne-a adunat cu câțiva ani mai devreme pe cei care orișicum aveam să ne adunăm mai târziu. Revin: ne-a adunat ca să ne dea afară”. Încă o săgeată cu vârf otrăvit: „Mie, Școala de literatură îmi datorează leafa de învățător pe un an și jumătate și, fiindcă m-a dat afară în ziua banchetului, îmi datorează banii de banchet. Eu datorez Școlii faptul că m-am întâlnit la timp cu mulți colegi de scris și cu foarte multe pisici negre”. La finalul amintirii, explozia, atât de specifică Neagului: „Școala de literatură nu era grotescă și absurdă. Era o excrescență firească a unei gândiri pe atunci fără cap și a unei trăiri fără aer. Era în afara lumii, o cazarmă a creioanelor. În școala de literatură n-am scris niciun rând. Îmi era silă să mă aliniez condeielor complet lipsite de grafie. În timpul școlii apărea o revistă (n.r. - „Ani de ucenicie”). N-am publicat niciun rând în ea. Spuneam că n-am talent. Propriu-zis, îmi era lene să fiu de acord cu talentații”.

Chix și la facultate

Fănuș n-a fost însă exmatriculat din academia stalinistă de pe „Kiseleff 10” din cauza vidului creativ, ci, așa cum avea să recunoască mai târziu în convorbirile cu Mihai Ispirescu („La umbra crailor de ghindă”, Editura Semne, 2001), a fost dat afară din cu totul alte motive: noaptea sărea gardul școlii-cazarmă și fugea să joace biliard, după care dădea câte o raită pe la târfele din Piața Matache. Comportament intolerabil în epocă! Gonit din băncile roșii, Ștefan al lui Neagu s-a refugiat la țară, în Bărăganul drag, pe la Largu, o așezare bătută iarna de cravașa crivățului, iar vara, de un soare incandescent. Un an (1953) a rezistat aproape de cumințenia țărânei, ca profesor suplinitor, apoi s-a întors, valvârtej, în pierzania Bucureștiului. Căzut din Școala de Literatură (în ciuda programului strict ideologic, cursanții beneficiau de burse, aveau la dispoziție o vastă bibliotecă, mâncare din belșug etc.) în praful câmpiei sărăcite de război și ocupația sovietică, Fănuș s-a dezmeticit. Și-a pus în gând să urmeze o facultate, să se facă domn la oraș. Ambițiile adunate la Largu l-au purtat așadar pe fiul Dunării, la Universitate, la Filologie (secția fără frecvență).

Pe val

A dat însă chix și aici. Mușcase poate prea adânc din plăcerile vieții. A abandonat Facultatea, preferând zbuciumul de redactor la „Scânteia tineretului”. A fost perioada când a debutat cu proza „Dușman cu lumea” (1954, revista Tânărul scriitor). I-a plăcut beția celebrității - adora să-și vadă numele pe vreo copertă -, așa că s-a așternut la  scris. În comunism n-aveai nevoie de școli înalte pentru a munci... În următorii ani, Fănuș Neagu și-a văzut publicate prozele (scurte) „Ningea în Bărăgan” (1959), „Somnul de la amiază” (1960), „Dincolo de nisipuri” (1962), „Cantonul părăsit” (1964). Cu ultimul titlu a dat prima lovitură de mag al literelor: Premiul Uniunii Scriitorilor. Avalanșa succesului l-a purtat apoi pe aripi albe de înger. Între 1965 și 1968, bărbatul solid ce râdea în rafale nimicitoare a fost onorat cu funcția de redactor-șef adjunct al revistelor Amfiteatru și Luceafărul. În plus, a fost numit secretar adjunct al Asociației Scriitorilor din București. Veșnic adjunct, niciodată nemulțumit, Fănuș Neagu își trăia visul aievea: scria, iubea, petrecea cu prietenii, trăia cum numai în romanele lui se trăiește încă.

Șapte într-unul

Fericit, Fănuș a mai dat o lovitură în 1968: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Îngerul a strigat”, apărut în același an la Editura pentru Literatură, București. După cum avea să-i mărturisească lui Florin Mugur, „Îngerul” s-a lăsat atât de greu scris… „Azi mi se pare una din cele mai frumoase aventuri pe care le-am trăit. Munca pe care am depus-o pentru scrierea romanului a fost totuși chinuitoare. Chinuitoare a fost și îndepărtarea a nenumărate pagini care ar fi putut să facă încă cel puțin șapte volume. Sunt douăzeci sau treizeci de ani de întâmplări din viața Dunării de Jos și a trebuit, îți imaginezi, să renunț la o sumedenie de fapte pe care le trăisem și le adunasem în minte”. Dur proces de creație, fără îndoială! „Mă despărțeam greu de ele, pentru că aveau un ochi de Dunăre al lor, aparte. Materialul care s-a pierdut nu-l voi mai folosi probabil niciodată, pentru că aparține unei vremi stinse; or, romane despre perioada dinainte de război nu voi mai scrie. Nu-mi pare rău, dar știu că de câteva ori am aruncat romanul, în două rânduri l-am cam ars pe la colțuri. A fost prima mea mare aventură”.

Membru titular al Academiei Române

Iar aventura lui Fănuș avea să continue, să se prăvălească odată cu verbele și adverbele din care era întrupată. În 1976, primea pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor, de data aceasta pentru romanul „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. „Fascinat de istoria Bucureștilor, am găsit în mine într-o bună dimineață - ningea afară - dorința de a scrie un alt Craii de Curtea-Veche, cu niște întâmplări din zilele noastre. Nu atât ca să-i dau o replică lui Mateiu (n.r. - Mateiu Caragiale), ci din pofta, care avea să mă coste, de a mă măsura cu el. Dacă e să pici într-o asemenea încercare - destul de temerară, zic eu - să pici măcar de pe piedestalul unde ai crezut că stai o clipă cu Mateiu”, i se destăinuia Fănuș Neagu amicului Florin Mugur. După 1990, a condus revistele Țara și Literatorul (ultima alături de Eugen Simion, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei și Valeriu Cristea), a fost învestit membru corespondent al Academiei Române (1993) (șapte ani mai târziu era ales membru titular), a condus destinele Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București (1993-1996) și a scris enorm („Partida de pocher” - 1995; „O corabie spre Bethleem”, „Zeul ploii” - 1997; „Amantul Marii Doamne Dracula” - 2001; „Punți prăbușite” - 2002; „Asfințit de Europa, răsărit de Asia”, „Jurnal cu fața ascunsă” - 2004 etc.).

Cum arăta dracul lui nea Fane

Rugat de amicul Florin Mugur să-și facă singur portretul, Fănuș Neagu a fandat elegant, acceptând totuși să-l descrie pe „dracul” care i-a fost repartizat omului Fănuș Neagu. Imaginea a rămas tulburătoare: „Ar arăta cam așa: foarte ciolănos: cu niște copite d-lea de cal de regiment, să plesnească pe rumân, să-i sară băiatului nasturii. Bătăios. Cu coarne ca de bivol pus pe fapte mari. Cam scârbos. Deschizând întotdeauna ușa cu umărul, nu cu mâna, nu cu genunchiul. Dând din coate când trece pe lângă tipi simandicoși, dar dând din coate în așa fel încât să le rupă nasul. Fumând mult și în scârbă. Mergând spre cârciumă la braț cu dracul lui Nichita și cu dracul lui Tomozei”.

Un tip necuviincios

Tușele tabloului diavolesc se așezau în continuare cuminți: „Foarte amic cu stewardesele, plimbându-se pe lângă aeroport. Din când în când, coborând spre Rucăr, ajungând până la Brașov. Mai mult n-ar urca, pentru că e o oboseală să urci pe munți, iar în oraș e răcoare. Ar mirosi foarte mult a cramă. I-ar plăcea să se culce toamna pe frunze și nu ar intra în oraș decât cu pălăria trasă pe ochi și foarte rar, numai pe ploaie. Ar sta foarte mult pe Dunăre, creanga. Un tip necuviincios prin însăși existența lui”.

Strălucitor ca Nichita Stănescu în viața de zi cu zi

Dacă Fănuș Neagu a ezitat să-și schițeze singur portretul, criticul literar Eugen Simion i l-a redat magistral: „Cu trupul mare, construit din materii ciclopice, imprevizibil în atitudini, azi tandru și îndatoritor ca un frate bun, mâine «rău», certăreț, mânios că soarele răsare în fiecare dimineață și intolerant pentru că luna își permite să apună, fără voia lui, Fănuș, sau nea Fane - cum îi zicea amicul și comilitonele său, Ion Băieșu - are prieteni peste tot și dușmani pretutindeni”. Mai departe: „Când cei din urmă fac imprudența să-l atace - aprecia Eugen Simion -, prozatorul se dezlănțuie în pamflete vitriolante ca acelea alea lui Arghezi. El adună, atunci, smârcurile limbii și pictează, negru pe negru, tablouri apocaliptice în combinații aiuritoare. Victima este un pretext pentru desene fantastice și, dacă le recitești după o vreme, vezi că individul real a dispărut și în narațiune nu rămâne decât un memorabil personaj de literatură neagră”. Ultimele tușe: „Autorul are, fără îndoială, o personalitate fermecătoare. Din generația lui, numai Nichita Stănescu mai dădea în viața de toate zilele un spectacol atât de strălucitor. De aceea, poate, se iubeau atât de mult și se certau așa de des, când erau foarte tineri”.  

Condei vrednic

Fănuș Neagu a scris și piese de teatru („Echipa de zgomote”, „Scoica de lemn” ș.a.), scenarii de film și de televiziune, antologii de publicistică, eseuri și celebre cronici sportive (prinse în volumele „Cronici de carnaval”, „Cronici afurisite sau poeme cântate aiurea”, „Întâmplări aiurea și călătorii oranj”), dar și literatură pentru copii („Caii albi din orașul București”, „Casa care se leagănă” și traduceri (din operele lui William Faulkner, Armando López Salina etc.).

Iataganul și rămurica de zarzăr înflorit

Distinsul critic literar Eugen Simion pare să fi descoperit, în ani întregi de lecturi și comentarii, tainele scrisului lui Fănuș Neagu: „Secretul acestui scriitor este următorul: într-o mână ține un iatagan turcesc, încovoiat și bătut cu pietre prețioase, iar în alta - o ramură de zarzăr înflorit. Cu aceste două arme întâmpină el vidul paginii albe”.

Tezaurul de la Grădiștea

Casa în care Fănuş Neagu a locuit, în comuna natală Grădiştea, din judeţul Brăila - şi locul în care a scris un capitol din „Îngerul a strigat” sau „Casa din crivăţ”, cum o numea scriitorul -, a fost renovată în 1959, apoi a fost reparată în 2011, adăpostind Casa Memorială „Fănuş Neagu” (inaugurată, oficial, pe 3 iulie 2011). Casa bătrânească găzduiește obiecte care au aparţinut familiei scriitorului, unelte de lemnărie, război de ţesut, diverse obiecte de artă plastică şi decorativă, dar şi cărţi și fotografii.

90 de ani s-au împlinit pe 5 aprilie 2022 de la nașterea scriitorului Fănuș Neagu

„Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet”, Fănuș Neagu, scriitor

„De câteva ori am aruncat romanul («Îngerul a strigat»), în două rânduri l-am cam ars pe la colțuri”, Fănuș Neagu, scriitor

1991 a fost anul în care romanele „Îngerul a strigat”, „Frumoșii nebuni ai marilor orașe” și „Scaunul singurătății” au fost publicate într-o ediție definitivă, sub forma trilogiei „Țara hoților de cai”

„Intelectualul român este obișnuit să vorbească despre durere, dar despre durerea altuia”, Fănuș Neagu, scriitor

Surse foto: Ion Cucu, Arhiva MNLR, Casa memorială „Fănuș Neagu”, Grădiștea, Brăila