Numele lui Henri Prost, avand in vedere misiunile sale, care interesau din punct de vedere financiar Romania, apare episodic in documentele din epoca ale Securitatii.
La fel, in cartea Destinul Romaniei, editata recent de Editura Compania, Henri Prost evita sa etaleze nume ale celor cu care s-a aflat in contact si sa comenteze actiunile lor. Volumul aparuse la doar trei-patru ani de la petrecerea faptelor si eventualele lui divulgari ar fi pus in pericol persoane inca in viata, aflate in libertate sau in puscarii. Acum, la aproape sase decenii de la consumarea evenimentelor, asemenea reticente nu-si mai au locul.

In vederea depistarii si penetrarii asa-zisului "serviciu informativ francez", Securitatea si-a propus sa lucreze pe patru linii distincte: militara, politica, economica si sociala. Prin forta imprejurarilor, Henri Serge Parisot si adjunctul acestuia, Paul Eug"ne Regnier, atasat militar II, au ramas in prim-planul atentiei. Propaganda comunista abuza de cuvintele "razboi" si "atatatori la razboi", se crease o adevarata psihoza si Securitatea considera atasatii militari factorii cei mai primejdiosi din reprezentantele diplomatice occidentale. Curand, celor doi li s-a alaturat atasatul comercial, Marcel Cordonnier.

Cu tinicheaua agatata de coada

Radu Herbay, alias Herescu, insista sa-l plaseze in anturajele unor dame, toate in serviciul Securitatii. De asemenea, prin Herescu, lui Parisot i se plasau materiale de dezinformare. Agenta cu numele de cod HF 4 s-a dovedit a fi Florence Bastaki, propria sa secretara, care i-a si sustras agenda cu insemnari din 1948. Iar Florica Andreescu era dirijata, nici mai mult si nici mai putin, decat sa sustraga cheia de la fisetul lui L...on Lamy, functionar la biroul lui Parisot. Dupa stiinta Yvonnei Weiss, Securitatea reusise sa recruteze pana si doua frantuzoaice, Claude Mousarde si Madeleine Chafneux, despre care nu se intelege prea bine daca lucrau in legatie sau numai o frecventau cand si cand. Informatia i-a fost comunicata lui Radu Herbay, care, fireste, nu i-a transmis-o lui Parisot. In tot cazul, se putea spune ca Legatia Frantei devenise un veritabil viespar, in care nu se mai stia cine pentru cine lucra si in ce scop anume. Din unele documente se intelege ca nici Securitatea nu mai putea sa controleze viesparul si nici sa gestioneze informatiile contradictorii, deseori fanteziste, ce ii erau furnizate diurn.

Si in domeniul politic Securitatea era depasita de cursul vertiginos al evenimentelor, de indicatiile care ii proveneau de la consilierii sovietici si de lipsa de intelegere clara a naturii relatiilor dintre sovietici si Occident. In consecinta, a facut tot ce-i sta in putinta ca sa incurce relatiile economice romano-franceze, concentrandu-si atentia asupra lui Georges Robert Dougoujard, secretar al atasatului comercial din cadrul legatiei. Nici in aceasta materie Securitatea n-a reusit sa inteleaga prea multe. Pana in februarie 1948, cand se prezentase la post atasatul comercial E. Herenschmidt, Dougoujard indeplinise obligatiile titularului, intretinand relatii suspecte, din punctul de vedere al organului represiv, si cu niste personaje din Legatia britanica, banuite ca ar fi practicat spionajul. Intre altele, l-ar fi pus la curent pe superiorul sau, Herenschmidt, cu intentia englezilor de a include societatea petrolifera Steaua Romana in lotul acelor bunuri care prin Tratatul de Pace urmau a fi sechestrate datorita contributiei propietarilor lor la efortul de razboi inamic. In aceasta materie, Dougoujard ar fi colaborat cu atasatul britanic pentru probleme petrolifere Hector Munro Faure. Dar a survenit o lovitura de teatru neprevazuta si surprinzatoare: la 20 august 1950, acelasi Georges Robert Dougoujard a parasit Bucuresti, fiind promovat atasat comercial al Legatiei engleze de la Ankara. Pas de mai intelege ceva! Travaliul investit in supravegherea si incadrarea lui cu informatori s-a dovedit a fi o pierdere evidenta de timp. Si seful din epoca al Securitatii, faimosul general Gheorghe Pintilie, fost Pantelei Bodnarenko, alias Pantiusa acum, s-ar fi putut intreba, asemeni unui personaj al lui Caragiale: "Ce cauta neamtul in Bulgaria?"

Incep arestarile

Nu mai putin paguboasa pentru romani a fost interventia Securitatii in relatiile culturale dintre Bucuresti si Paris. In septembrie 1949, intuind furtuna care se apropia, a parasit Romania consilierul cultural Roland Barthes. In octombrie, acelasi an, Institutul Francez de Inalte Studii a fost nevoit sa-si restranga drastic activitatea, mutandu-si directia in localul destul de inlocuit al Serviciului Presei, condus de Louis Toffin. Nu mai putea fi vorba de conferinte si nici de intalniri cu oameni de cultura veniti din Franta, regimul vizelor de intrare in tara inasprindu-se drastic. Cei ce mai frecventau institutul mai aveau acces doar la biblioteca, la prezentarea de filme si la audierea unor discuri de ultima ora. Iar in noiembrie 1949 a fost denuntat acordul cultural franco-roman si desfiintat Institutul Francez de Inalte Studii din Bdul Dacia nr. 27, impreuna cu scolile aferente, care si-au avut rolul lor in apropierea romanilor de francofonie. La 1 martie 1950, intrucat se incapatanau s-o mai frecventeze, au fost arestati toti cei surprinsi in localul Bibliotecii franceze, intre care si Alexandru Sencovici, ministru al Industriei usoare, comunist cu state vechi de serviciu. Pana la 16 martie au mai fost arestati, surprinsi in aceeasi postura sau in calitate de functionari ai Serviciului Cultural Charles Taulegne, studentul Serban Papacostea, L...on Gou... si Henri Prost, seful Serviciului Bunuri din cadrul legatiei, al carui nume aparea pentru prima data in dosarul Supravegherii XX. Toti au fost retinuti si deplasati la sediul Securitatii din Calea Rahovei, unde au fost supusi la interogatorii detaliate si vexatiuni repetate.

Pana la 24 mai 1950, au mai fost arestati pur si simplu, nu numai retinuti pentru cercetari, urmatorii romani si francezi, barbati si femei: Constantin Agarici, as al aviatiei romane in campania militara din Rusia sovietica; Ion Underl, Lazar Chinghel, Elisabeta Niculescu si Nicolae Gobay; ziaristul Emanoil Manole Moscu, anchetat si pentru relatiile sale cu corespondentul presei anglo-saxone Leonard Kirchen; Jean Calcianu, automobilist de performanta, cunoscut ca atare in spatiul european; francezii Lucien Bassy si Georges Delagnes; France Marcovici, cumnata lui Corneliu Coposu; Yvonne Weiss, dactilografa la comisia de arbitraj a presedintiei Consiliului de Ministri. In aceeasi luna au fost arestati France Marcovici si inginerul Petre Toma Ghitulescu. Multi dintre autohtoni nu aveau decat relatii de simpla prietenie cu diplomatii francezi. In sfarsit, la 31 mai, ofiterul Dumitru Grozavu, seful operatiunii "Obiectivul francez", a propus sa fie arestata si Arlette Coposu, sotia taranistului Corneliu Coposu, condamnat inca din toamna tarzie a lui 1947. Ce a declarat Arlette Coposu in sumara ancheta la care a supus-o Dumitru Grozavu am relatat in episodul anterior. Si tot asa s-au derulat lucrurile pana tarziu, in iunie 1953, cand o sinteza asupra "actiunii de spionaj a Legatiei franceze" a fost inaintata Comitetului Central al partidului, in cinci exemplare: pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chisinevschi si Alexandru Moghioros. La data aceea procesul privind colaboratorii Legatiei franceze era de mult incheiat, principalele condamnari administrandu-se in octombrie 1950.

Martorul cheie

CONSPIRATII. Grand Hotel din Bucuresti, locul unde trebuia recrutat de catre Securitate Henri Serge Parisot

Pe parcursul si in prelungirea malversatiunilor care au condus spre proces, supravegherea informativa a lui Henri Serge Parisot a continuat, atat prin femeile introduse in anturajul sau de Securitate, cat si prin cele ce din proprie initiativa ii cautau simpatia, riscand recrutarea prin amenintari si santaj. A fost atras in ancheta si preotul romano-catolic Dumitru Matei, care il cunoscuse pe Parisot in august 1948, prin profesorul Thibaudet, si prin care Parisot l-ar fi insarcinat cu crearea unei agentii clandestine la Iasi, menita sa-i comunice numarul trenurilor care treceau prin Socola spre Basarabia. La ce puteau folosi asemenea date nu se stie nici astazi. Intr-un viitor proces, fara legatura cu cel al Legatiei franceze, Dumitru Matei va fi condamnat la moarte.

Sotul informatoarei cu nume de cod Vera trebuia sa-i transmita lui Parisot ca agenta HF 4 lucra pentru Securitate. De ce ar fi sacrificat Securitatea un om al ei, utilizat ca atare de cativa ani buni? Probabil, Florence Bastaki incepuse sa joace la doua capete. Mai mult, consortul Verei, un anume Rudy, trebuia sa-i faciliteze contactul lui Parisot cu un asa-zis prieten civil, de fapt ofiter al Securitatii, si sa-i lase sa se descurce singuri. Desigur, se conta pe recrutarea lui Parisot, ceea ce dovedeste o data in plus modul rudimentar de a gandi si a actiona al aparatului represiv comunist. Recrutarea urma sa se efectueze la Grand Hotel, in Bucuresti. Pe de alta parte, France Marcovici, incitata de Parisot, ar fi trebuit sa-l recruteze pe capitanul Ilie Pop, profesor la Academia Militara din Bucuresti, sub pretextul ca ar fi vrut sa se angajeze cu sprijinul lui la Directia Superioara Politica a Armatei. Ilie Pop nu s-a lasat recrutat, dar n-a raportat superiorilor sai intamplarea si a fost bagat si el sub ancheta.

In cele din urma, a fost supus cercetarilor si fostul comisar de politie Vintila Weiss, chestor al serviciului Controlul Strainilor pana in urma cu un an si ceva. Sora acestuia marturisise anchetatorilor ca fratele ei era la curent cu informatiile pe care i le furnizase lui Parisot si chiar ii comunicase unele informatii din interiorul Securitatii, ca sa le predea mai departe. In iarna 1948-1949, i-a relatat in detalii o poveste destul de tulbure: avocatul M. Pascu si un anume Maximilian Vardan, din dispozitia Securitatii, efectuasera o calatorie cu caracter informativ la Paris. Ar fi trebuit sa afle cam ce se vorbea si ce se planuia in cadrul emigratiei romane de data recenta din Franta. Vintila Weiss a asigurat-o ca cei doi pelerini la dispozitia si in serviciul Securitatii ratasera misiunea incredintata - emigratia romana nu se lasase manipulata - si, in consecinta, dupa ce s-au intors in tara, Pascu si Vardan au fost arestati.

Cum se intelege, prin Yvonne Weiss, informatia a ajuns la atasatul militar Parisot, deosebit de interesat de actiunea Securitatii pe teritoriul francez. De asemenea, in iarna 1949-1950, Vintila Weiss intervenise pe langa un sef de serviciu din Securitate, pe numele lui Fenisan, sa faciliteze plecarea din tara a ziaristului elvetian Charles Gyr, ramas fara acte si fara nici un angajament in strainatate, datorita relatiilor lui cu germanii din anii razboiului. De aproape cinci ani, Charles Gyr traia in Romania intr-o stricta clandestinitate. Fenisan ar fi fost de acord sa puna o vorba in favoarea lui Charles Gyr, insa, in prealabil, ar fi vrut sa-l recruteze pentru eventuale misiuni in strainatate. Nu a mai fost timp pentru o asemenea operatie, deoarece si in Securitate, ca si in alte instututii romanesti ale timpului, stanga nu stia cu ce se ocupa dreapta, Charles Gyr a fost arestat, iar Vintila Weiss indepartat din serviciu, pentru relatiile sale cu niste englezi suspectati pentru spionaj. Chiar i s-a imputat ca ar fi fost un agent de nadejde al Intelligence Service, ceea ce era departe de adevar.

De unde s-a plecat si unde s-a ajuns

Luat si el la intrebari, chestorul Weiss a recunoscut ca era la curent cu relatiile sorei sale cu Parisot, fara sa stie ca acestea erau relatii care frizau spionajul. Ii oferise niste nume ale unor ofiteri de Securitate, dar i-a atras atentia sa nu le noteze si chiar a admonestat-o cand a surprins-o ca le consemnase meticulos in agenda. Intre altele, el i-a vorbit despre Vladimir Mazuru, Tudor Sepeanu si Alexandru Nicolschi, nume faimoase in sistemul represiv romanesc. Mai mult n-a fost chip sa se scoata de la Vintila Weiss, trecut ulterior prin infernul din Penitenciarul Gherla, molestat sistematic de legionarii care amorsasera "fenomenul Pitesti". Cu ambii plamani afectati, chestorul a fost transferat in Spitalul Penitenciar Vacaresti si, de aici, prin concursul unor fosti colegi de serviciu din defuncta Siguranta a Statului, a reusit sa trimita conducerii partidului comunist un memoriu detaliat despre ce se intamplase si inca se mai intampla in penitenciarele de la Pitesti si Gherla.

Memoriul in speta a sfarsit prin a ajunge spre rezolvare la Ministerul Afacerilor Interne, al carui secretariat i-a solicitat generalului Gheorghe Pintilie, seful Securitatii, toate datele existente despre Vintila Weiss. Asta ca sa se stie cine divulga ororile de la Gherla si ce mai poate spune in plus. Interogarea fostului chestor a produs marturii zguduitoare, treptat cercul de martori a fost largit, ajungandu-se intr-un tarziu la o ancheta de mari proportii si la un proces in urma caruia peste o duzina de legionari tortionari au ajuns la glont. In contextul acelui timp, Vintila Weiss nu avea de unde sa stie ca insasi Securitatea pusese la cale "fenomenul Pitesti", perpetuat ulterior la Gherla, prin locotenent colonelul Tudor Sepeanu si directorii penitenciarelor in discutie. Nu am reusit sa aflam ce s-a intamplat ulterior cu detinutul Vintila Weiss, arestat de fapt intr-o alta cauza.

Un final fara glorie

In ceea ce priveste ancheta in care a fost implicata Legatia Frantei lucrurile au mers mai departe. Atasatul militar Henri Serge Parisot a fost expulzat. Altor diplomati si functionari ai legatiei, intre care si profesorul Jean Thibaudet, au fost supusi unui tratament de-a dreptul insuportabil si, in cele din urma, au fost nevoiti sa paraseasca tara pe rand. Unii au fost regretati, mai ales cei din conducerea Institutului Francez de Inalte Studii, altii nu, deoarece nu erau cunoscuti in cercurile romanesti ale timpului, cu educatia consolidata in alte vremuri.

Tragica a fost soarta romanilor implicati in aceasta afacere tulbure, declansata ca urmare a unor convulsii internationale intre "lagarul socialist" si occidentali, cu care acestia nu aveau nici un fel de relatie. Inginerul Petre Toma Ghitulescu, cu studii si practica in strainatate, lucrase pe vremuri la societatea franceza de mine Mica din Brad. Asa se si explica faptul ca, aflandu-se in primejdie, a apelat la sprijinul Legatiei franceze. La 5 aprilie 1941, prin Decretul nr. 961, inginerul fusese numit subsecretar de stat la Ministerul Aprovizionarii, insa a demisionat in acelasi an, la 27 mai, fiind inlocuit prin Dimitrie Negel. Deci nu putea fi acuzat ca servise regimul maresalului Ion Antonescu. A fost arestat in mai 1950 si condamnat la munca silnica pe viata la 20 octombrie 1950. A trecut prin Penitenciarele Jilava si Aiud, stabilindu-i-se apoi domiciliul fortat la Brad, unde a lucrat la exploatarile aurifere din zona, ca specialist al domeniului. Asemeni tuturor celorlalti detinuti politici, a fost gratiat in 1964 si a decedat la cateva luni dupa eliberare.

Nascuta la 1 martie 1917, la Constanta, fiica unui general originar din Odessa si a unei frantuzoaice, devenise sotia lui Corneliu Coposu, arestat in urma procesului taranistilor. Pentru faptele evocate de noi, a fost condamnata la 25 de ani de detentie, la 18 octombrie 1950, cu doua zile inainte de sora sa, France Marcovici. A trecut prin Penitenciarele Malmaison, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc si Oradea. In ianuarie 1964, cand a fost eliberata, starea sanatatii sale se inrautatise considerabil. A incetat din viata in acelasi an. In schimb, France Marcovici, sora Arlettei, nu a avut norocul sa moara in patul ei. Condamnata la 20 octombrie 1950, a fost transferata de la Jilava la inchisoarea de femei de la Mislea, unde a decedat in 1956. Cauza mortii, s-a spus, au fost tratamentele inumane la care a fost supusa.

Prin asta, Securitatea n-a rezolvat nimic. A inasprit inutil relatiile Romaniei cu o mare putere care fusese intotdeauna alaturi de noi, chiar si cu ocazia Tratatului de Pace de la Paris, si a pornit in cautarea altor legatii occidentale, cu care intentiona sa se rafuiasca. Chiar si atunci cand aceste legatii nu erau implicate direct in procese, romanilor ajunsi in chingile justitiei totalitare li se imputau diverse relatii cu diplomatii straini, relatii popularizate in ziarele timpului, insa fara efect intr-o populatie terorizata si inghesuita de alte nevoi. Cartea lui Henri Prost, Destinul Romaniei (1918-1954), reprezinta un ghid excelent in interstitiile unui timp revolut.