Gestapo şi KGB în Aleea Alexandru 23

Clădirea Ambasadei Republicii Polone la Bucureşti, de pe Aleea Alexandru numărul 23, este un palat cochet, dintr-o zonă care a fost preferată încă de la începutul secolului trecut de bogătaşi sau misiuni diplomatice. Ajungi la ea după ce treci de fosta reşedinţă a milionarului Max Auschnitt, din care acum se răspândeşte mirosul brânzei lui Gigi Becali. Puţini dintre cei care trec pe lângă clădirea albă ştiu că în aceasta s-au pus la cale conspiraţii sau au fost făcute crime, fapte care o fac una dintre cele mai interesante clădiri din capitala României.

După primul război mondial, Polonia a renăscut ca stat şi a stabilit relaţii diplomatice cu România. Sediul legaţiei a fost stabilit pe Aleea Alexandru numărul 25.
Fondatorul Poloniei moderne, mareşalul Jozef Pilsudski, a locuit în timpul ultimelor două vizite ale sale în România în palatul legaţiei. Coincidenţă, în ambele dăţi s-a îmbolnăvit. La 12 octombrie 1931 a sosit la Bucureşti. Mareşalul era hotărât ca pe lângă a purta discuţii politice cu cei care guvernau România să se şi relaxeze pe litoralul Mării Negre, la Techirghiol. Acolo, la 17 octombrie, s-a trezit cu febră mare şi dureri. Făcuse pneumonie. A fost adus în secret la Bucureşti, autorităţile române şi poloneze păstrând discreţie asupra bolii lui Pilsudski. Nu a putut să părăsească legaţia până la 28 octombrie. În timpul convalescenţei, se odihnea pe un fotoliu care i-a plăcut aşa de tare, încât l-a luat cu el la Varşovia. Boala contactată în România i-a afectat serios sănătatea şi i-a grăbit moartea, survenită la 12 mai 1935. Înainte să închidă ochii definitiv, mareşalul, slăbit de boală, stătea ore în şir pe acelaşi fotoliu adus de la Bucureşti, despre care credea că îi poartă noroc.

Ultima ieşire din Polonia a lui Pilsudski a fost tot la Bucureşti, între 13 şi 20 martie 1932. A purtat la sediul legaţiei discuţii cu Regele Carol al doilea despre relaţiile României şi Poloniei cu URSS. Medicul care-l însoţea constata că, după fiecare rundă de discuţii politice, mareşalul avea stări proaste, de slăbiciune şi oboseală.
După ce în 1939, Germania şi URSS au sfârtecat Polonia, clădirea legaţiei a ajuns pe mâinile nemţilor. Nu a oricăror germani, ci a misiunii Gestapoului de la Bucureşti. Aici au fost interogaţi presupuşi duşmani ai regimului nazist şi tot de aici a fost coordonată reţeau de agenţi a poliţiei secrete germane din România. Rapoartele serviciului secret român (SSI) arătau că pe la fosta legaţiei poloneză se manipulau sume mare de dolari şi lire sterline falsificate, destinate plăţii reţelelor de agenţi. În aprilie 1941 şi-a stabilit biroul pe Aleea Alexandru numărul 23 căpitanul SS Gustav Richter, delegatul pentru probleme evreieşti al Gestapo în România.

Subordonatul lui Adolf Eichmann nu a stat degeaba la "locul de muncă". El a pus la cale un plan amănunţit de deportare a evreilor români către lagărele de exterminare din Polonia. Conform desfăşurătorului lui Richter, evreii trebuiau mai întâi ghetoizaţi şi obligaţi să poarte steaua lui David şi apoi transportaţi pe calea ferată, zilnic un anumit număr, către lagăre. Din fericire, regimul celor doi Antoneşti a tărăganat punerea în aplicare a planului căpitanului SS, pentru ca apoi, sensibil la ce se întâmpla pe fronturi, să renunţe la el.

Imediat după 23 august 1944, comuniştii, acum ieşiţi la lumina zilei, aveau nevoie de sedii. Cum domnii de la Gestapo dispăruseră din peisaj, clădirea de pe Aleea Alexandru li s-a părut potrivită. Acolo au instalat sediul Comitetului Central al PCR şi sediul Apărării Patriotice, mişcarea paramilitară a partidului. După personajele care începuseră să se învârtă acolo, locul părea o garnizoană a MGB (serviciul secret sovietic, devenit ulterior KGB): Serghei Niconov, Vania Didenko, Alexandru Nicolschi, Andrei Gluvacov, Pantiuşa Bodnarenko. Aceştia vor deveni peste ceva vreme, cu numele schimbate, mari şefi ai Securităţii. Cum comuniştii încă nu puseseră mâna integral pe aparatul de siguranţă al României, în Aleea Alexandru funcţiona un fel de serviciu represiv neoficial, condus de Emil Bodnăraş şi Pantiuşa Bodnarenco, devenit ulterior generalul Gheorghe Pintilie. Printre altele, aveau în atribuţii să îi elimine pe "deviaţioniştii" sau colaboratorii Siguranţei din propriul partid. Asta s-ar putea traduce prin faptul că îi puteau lichida pe cei care nu conveneau facţiunilor "Pauker-Luca" şi "Gheorghiu-Dej", care la acea dată împărţeau "frăţeşte" puterea în PCR.

Printre primii aflaţi pe listă era fostul secretar general Ştefan Foriş, demis fără voie de la Moscova, care ştia multe despre trecutul celor instalaţi drept şefi comunişti după 23 august 1944. Răpit de propriii lui tovarăşi în primăvara lui 1945, Ştefan Foriş a fost ţinut mai bine de un an ostatic în Aleea Alexandru numărul 23. Era închis într-o cameră apropiată de biroul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pus la nesfârşire să îşi facă autocritica. Decizia de ucidere a lui a fost luată după ce s-au pus de acord, la începutul verii lui 1944, Dej, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Ei au pretextat că, înaintea alegerilor generale, o eventuală inspecţie a Comisiei Aliate de Control care ar găsi ostatici la sediul CC poate produce un dezastru. Cu execuţia în sine s-a ocupat Pantiuşa Bodnarenko ajutat de şoferul său, Dumitru Neciu. Pantiuşa l-a îmbrâncit într-o încăpere la subsol, unde Neciu, cocoţat pe un scaun, i-a dat cu o rangă în cap. A fost îngropat sub pardoseala încăperii unde a fost ucis. În decursul unei săptămâni, Foriş a mai primit doi vecini în groapă.

Era vorba de Ion Pârgaru şi Petre Melinte, comunişti suspicionaţi de colaborare cu Siguranţa. Cei doi au fost ucişi tot cu ranga de aceeaşi echipă de asasini.
În 1947, palatul a trebuit să fie returnat Poloniei. În grabă, oamenii lui Pantiuşa au mutat osemintele celor trei într-o groapă din curte. Le era frică să nu fie găsite la o eventuală renovare a clădirii. Cadavrele au fost dezgropate de acolo abia prin 1967, când Nicolae Ceauşescu se pregătea să-l reabiliteze pe Ştefan Foriş, pentru a lovi în vechea gardă a lui Gheorghiu-Dej.
Din 1947, slavă Domnului, în palat nu s-au mai petrecut orori. El rămâne un martor, din păcate mut, al regimurilor totalitare din secolul al XX-lea. Dacă pereţii lui ar vorbi, la câte conspiraţii şi combinaţii s-au pus la cale între ei, probabil că multe neclarităţi din istoria contemporană a României s-ar elucida.