Gogu Rădulescu, patronul "cenaclului” de la Comana (fragmente)

Funcţii deţinute la 22 decembrie 1989
Membru al CC al PCR (din 1960), al CPEx (din 1965) şi al Biroului Permanent al CPEx (din 1977); vicepreşedinte al Consiliului de Stat (din 1975); preşedinte al Consiliului de Conducere al Curţii Superioare de Control Financiar (din 1973); vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale (din 1979); preşedinte al biroului Comisiei pentru problemele cooperării economice şi relaţiilor internaţionale ale partidului şi statului a CC al PCR (din 1980); deputat în MAN din 1961.


Decoraţii
Începând cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler (1947) a primit alte 12 distincţii. Cele mai importante dintre ele au fost titlul de "Erou al Muncii Socialiste" şi Medalia de aur "Secera şi ciocanul" (1971). Ultima distincţie conferită a fost în 1984 (Ordinul "Steaua Republicii Socialiste România").


Construcţia dosarului
Este unul dintre cele mai voluminoase dosare de cadre ale ultimului CPEx (are peste 200 de pagini).
Dosarul se deschide cu o notă ("strict secret") datată 25 mai 1960 ce rezumă concluziile unei comisii de control instituite de CC al PMR pentru Gogu Rădulescu, ministru al Comerţului în acel moment. Din 1960 şi până în 1989, cu excepţia unor rapoarte medicale, nici un alt document n-a mai fost adăugat acestui dosar de cadre.

Rezultă din documentul menţionat că în septembrie 1955 Gogu Rădulescu i se adresase lui Gheorghiu-Dej, prim-secretarul CC al PMR, cu un apel solicitând reluarea cercetării cazului său de excludere din partid. Astfel că documentele îndosariate sunt rezultatele acestei cereri (1955-1960) şi ale verificării de cadre din 1949. (...)
Multe pagini conţin extrase din rapoartele Siguranţei (1935-1941). Reiese şi din acestea cunoaşterea amănunţită de serviciile speciale ale statului a activităţii ilegaliştilor. (...)


Date biografice
Gheorghe (Gogu) Rădulescu s-a născut în 1914 la Bucureşti. Tatăl său este menţionat în dosarul de cadre ca "mic burghez" de profesie muzician, iar mama, rusoaică din Leningrad (Sankt-Petersburg). După ştiinţa apropiaţilor, tatăl lui Gogu Rădulescu fusese un lăutar ţigan care îşi câştigase existenţa cântând în restaurante din Rusia.

Cinci orfani au rămas la moartea tatălui (1923). În autobiografia extinsă pe zeci de pagini şi datată 4 august 1952, Gogu Rădulescu povesteşte că fratele mai mare, Alexandru, întreţinuse în bună măsură familia cântând la un cinematograf. Talentat fiind, a urmat Conservatorul, devenind instrumentist la Filarmonica din Bucureşti. (...)
După terminarea studiilor, Gogu Rădulescu s-a angajat referent la Institutul de Conjunctură Economică (1938-1940). Iar după efectuarea stagiului militar a lucrat la Institutul Central de Statistică.
S-a căsătorit în 1938 cu Dorina Rudich, dactilografă la birourile magazinului "Galerie Lafayette" din Bucureşti. Publicase şi ea în presa vremii de stânga articole cu caracter social. După începerea războiului şi adoptarea legislaţiei rasiale, soţii Rădulescu hotărâseră de comun acord ca ea să plece în Basarabia ("eliberată" prin încorporarea în URSS).

La Chişinău a făcut studii pedagogice. În faţa invaziei trupelor germano-române, Dorina Rădulescu s-a refugiat la Alma-Ata. Mobilizată în 1944 de Direcţia Politică a Armatei Sovietice, a fost repartizată la ziarul sovietic în limba română Grai nou. Venind cu frontul în România, au demobilizat-o abia în 1947. A continuat să lucreze ca jurnalistă până în 1949, când şi-a însoţit soţul la Moscova. Copilul pe care-l înfiaseră, fiind de trei ori operat, a renunţat să mai lucreze.


Studii
Prin studiile sale, Gogu Rădulescu a fost o excepţie în galeria demnitarilor comunişti, fiind singurul intelectual din CPEx cu un doctorat obţinut înainte de război. Absolvise Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale Bucureşti, unde a făcut şi doctoratul.
Activitate şi carieră politică: În autobiografia dată la 4 august 1952 - în faţa organelor de anchetă (după un chestionar în 19 puncte care-i cerea şi precizarea expresă a relaţiilor sale cu Ilia Constantinovschi - aflat atunci în URSS, Petre Vulpescu - fost comunist ilegalist trecut la social-democraţi, precum şi cu Belu Zilber - anchetat în stare de arest în cazul Pătrăşcanu şi Alexandru Iacob - anchetat în stare de arest în cazul "devierii de dreapta") - a declarat că decisive în orientarea sa politică au fost lecturile.

Apoi printre studenţi i-a cunoscut pe Petre Vulpescu şi pe Constanţa Crăciun, care l-a introdus la o şedinţă ilegală. În 1935, conform directivelor UTC, a organizat Frontul Studenţesc Democrat (FSD) al cărui preşedinte a fost până în 1937. A participat la toate acţiunile acestuia şi împreună cu Ilia Constantinovschi a scris timp de doi ani cronica studenţească la Cuvântul liber. Pe Constantinovschi l-a apreciat deosebit ("el mi-a insuflat o mare dragoste faţă de Uniunea Sovietică"), admirându-i şi pe Constanţa Crăciun şi pe Leonte Răutu.

A fost arestat de Siguranţă, unde vestitul comisar Turcu l-a ameninţat că, dacă nu se lasă de comunişti, îi vor putrezi oasele în închisori. Altă dată a fost ridicat de pe stradă de studenţi legionari, dus la căminul lor şi bătut cu frânghii ude, după care n-a mai putut umbla două săptămâni.

După excluderea din FSD (1937), Leonte Răutu l-a sfătuit ca până la lămurirea situaţiei sale să facă tot ce poate pentru partid. Având ca legătură pe Petre Năvodaru, a procurat case ilegale şi a depozitat material propagandistic. La cererea lui Năvodaru, a sustras de la Institutul Central de Statistică, unde era funcţionar, buletine de recensământ în alb pentru falsificare de acte la ilegalişti.

Luând în considerare asemenea acţiuni, la verificarea de partid din 1949 s-a decis ca data intrării sale în partid să fie stabilită în 1938.
După revenirea din Uniunea Sovietică (1946), a fost repartizat economist în Ministerul Comerţului Exterior (decembrie 1946-februarie 1947), director general în Ministerul Industriei şi Comerţului (1947-1948), secretar general (1948-1949) şi ministru adjunct (1949-1952) la Ministerul Comerţului Exterior.

Exclus din partid şi anchetat în legătură cu "devierea de dreapta" (1952), a lucrat între 1952-1956 ca şi conferenţiar universitar la Institutul de Studii Economice şi Politice "V.I. Lenin", profesor la o şcoală medie, director la CENTROCOOP şi la Institutul de Cercetări Economice al Academiei. Din 1956 a fost numit ministru al Comerţului.
Printre funcţiile deţinute ulterior: vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1963-1965); reprezentant permanent al RSR la CAER (1965-1974); viceprim-ministru al Guvernului (1975-1979).


Momente-cheie în cariera politică
1Prizonier "voluntar" în lagăre din URSS (1941-1946).
În autobiografia din august 1952, începutul acestui senzaţional episod este relatat astfel: "Unitatea din care făceam parte (escadron 1, divizionul 1) a intrat în luptă în ziua de 23 iunie. Eu făceam parte din grupul de comandă al divizionului. Unitatea a înaintat câţiva kilometri pe teritoriul sovietic până în apropierea satului Coropcăuţi, fiind oprită de bătaia artileriei sovietice.




A stat apoi inactivă, ascunzându-se până spre seară, când comandantul divizionului a hotărât retragerea, deoarece pierduse legătura cu celelalte unităţi. Şi în timp ce unitatea se retrăgea, în timp ce toţi erau înfricoşaţi să nu fie luaţi din noi ostatici", prefăcându-se că-şi leagă obielele, Gogu Rădulescu s-a pierdut de ai săi. În aceeaşi seară, la podul de peste Siret din Coropcăuţi, s-a predat ostaşilor sovietici.

În aceeaşi autobiografie a sintetizat astfel anii sovietici: "În timpul prizonieratului în URSS am muncit în diferite lagăre. Am lucrat ca: şef de brigadă, deseatnic, normator, contabil, bibliotecar, traducător, însărcinat cu munca politică a prizonierilor şi şef de lagăr. Indiferent de ce munci am îndeplinit în lagărele de prizonieri, am făcut în permanenţă şi fără întrerupere muncă de educaţie politică în rândul prizonierilor români". În concluzie, prizonieratul a fost o "adevărată şcoală de viaţă", unde a învăţat limba rusă şi i s-au deschis "noi orizonturi".

La 30 septembrie 1952, o comisie a Controlului de partid, condusă de Ronea Gheorghiu, l-a chestionat amănunţit asupra unor momente şi oameni. Printre altele, Gogu Rădulescu a evocat şi episoade semnificative din exilul său sovietic, consemnate astfel: "A treia zi după predarea lui la armata sovietică, i s-a propus să plece în România cu o misiune specială. El a declarat că a refuzat, fiindu-i frică să meargă la moarte sigură. Sovieticii, suspectându-l, l-au internat în mai multe lagăre de prizonieri români şi germani. În 1942-1943 i s-a propus să plece cu o misiune de partizani.

În vederea îndeplinirii acestei misiuni s-au făcut cu el exerciţii de paraşutism. El a arătat că nu poate să se lanseze cu paraşuta, la care sovieticii au spus că nu ştiu dacă el nu poate să se lanseze sau nu vrea să facă aceasta şi că ei cred mai curând că nu vrea". Cu această "situaţie neclară", a primit misiuni în diverse lagăre, fiind trimis în România cu un lot de prizonieri români la 7 noiembrie 1946.

2. Ancheta din 1952 în legătură cu excluderea sa din Frontul Studenţesc Democrat (1937) şi "devierea de dreapta" (1952). (...) Reabilitarea din 1957.
În decembrie 1955, Gogu Rădulescu s-a adresat lui Gheorghiu-Dej, lui Gheorghe Apostol şi Comisiei Controlului de Partid cu memorii, unde sesiza că au trecut trei ani de la excluderea sa din partid, rugând reluarea cercetării cazului său. În urma ei, a rezultat un întreg dosar alcătuit din 52 de piese. (...)

La 8 februarie 1957, Comisia Controlului de Partid stabilise că: legăturile sale din anii '30 cu "elemente dubioase" precum Belu Zilber, Ilia Constantinovschi şi Petre Vulpescu "nu sunt dovedite". A fost "exagerată" şi învinuirea că "s-ar fi manifestat împotriva dezvoltării economiei ţării noastre". Şi "neîntemeiate" celelalte.

Critica şi autocritica: Într-un dosar de excepţie precum dosarul lui Gogu Rădulescu sunt multe caracterizări date în funcţie de împrejurări. (...)
În autobiografia din 1952 se autocriticase astfel: "O altă lipsă este aceea că mi-a plăcut să fac glume fără să mă gândesc întotdeauna la interpretarea greşită politică ce li s-ar putea da". Îşi mai reproşează că nu a avut faţă de Miron Constantinescu o atitudine respectuoasă corespunzătoare, deşi acesta ocupă funcţii de mare responsabilitate. Se autoînvinuieşte de "familiarisme" cu funcţionari din subordine. Şi mult mai grav: "Luca adoptase o linie deviatoare, duşmănoasă industrializării, iar eu inconştient i-am dat sprijin în susţinerea acestei teze duşmănoase". (...).

Probleme personale: A fost un om bolnav după rapoartele medicale adresate, după tipic, de doctorii care-l consultau lui Nicolae Ceauşescu. Ultimul este din 1981 şi în el se arată că pacientul suferea de cardiopatie ischemică, bronşită cronică, edem pulmonar, hipertensiune arterială (ultimul puseu - 300/140!), exces ponderal. Lipsesc pentru anii următori, probabil fiindcă doctorilor le era interzis să mai facă menţiuni scrise despre starea sănătăţii membrilor CPEx.
Amintiri şi memorii: Fostul ilegalist Egon Balas, cunoştinţă apropiată a lui Gogu Rădulescu, anchetat în stare de arest în "devierea de dreapta", l-a menţionat adesea în memoriile sale apărute după 1990.

"Avea o înfăţişare stranie, arăta ca un han tătar" şi "o ironie muşcătoare" de care lumea se temea, l-a descris Balas. Părea după război cu "spatele asigurat", pentru că "toată lumea ştia că în timpul războiului fusese în Uniunea Sovietică şi că era în relaţii bune cu mai multe personalităţi sovietice aflate pe atunci la Bucureşti".

Acelaşi Balas relatează o scenă cu urmări importante în credinţele şi faptele lui Gogu Rădulescu. În 1956, scrie Balas, la Bucureşti venise Ilia Constantinovschi, ziarist la Moscova atunci. Prietenii din tinereţe s-au întâlnit de câteva ori. După aceste întâlniri, Gogu Rădulescu i s-a confesat tulburat lui Balas că Ilia declarase pierdute idealurile tinereţii lor, că totul era minciună în Uniunea Sovietică şi nu mai putea fi schimbat nimic. Să caute, îşi sfătuise prietenul, să supravieţuiască şi să-şi vadă de interesele sale.

Probabil că acesta a fost momentul crucial ce l-a determinat pe Gogu Rădulescu să adopte duplicitatea şi slugărnicia faţă de superiori menţionate de toţi care l-au cunoscut în grupul de decizionali ai partidului. Şi să guste din plin plăcerile oferite de "curtea" dăruiţilor cu talent care-l frecventau la Comana.

Uneori, iniţiativa întâlnirilor aparţinea demnitarului. Aşa a procedat în cazul lui Augustin Buzura, insistând "Vino la mine, că avem nişte lucruri de discutat". "La el era o întreagă ceremonie când mergeai, a relatat romancierul. Avea o colecţie uluitoare de discuri. De obicei, ascultai o simfonie sau vreun concert. Cunoştea bine muzica şi avea un simţ muzical incredibil. Ascultam muzică, după care treceam la masă.

Mâncam de obicei peşte. În prima seară cînd l-am întâlnit a luat o sticlă de whisky şi ne-am suit în pod, printre lilieci, pânze de păianjen, unde adjutanţii lui nu-l auzeau. Casa era electronică, era înregistrat tot din câte mă asigura. Şi în pod mi-a zis, după primul pahar: «Eu ştiu că eşti anticomunist, nu eşti ca şi...» nu ştiu mai cine dintre ăia care îi vizitau. «Nu-ţi cer să te schimbi, te-am citit, dar, zice, vreau să-ţi spun nişte lucruri pe care nu am curajul să le spun cuiva, pentru că, în general, trăncănesc toţi». Mi-a spus în noaptea primă cam toată mişcarea muncitorească, adevărul despre mişcarea muncitorească, cum a intrat el..."

Nu voia să devină personaj de roman, ci să fie martori. "El voia să fiu un soi de memorie a lui", rememorează Augustin Buzura. Cunoştea momente şi evenimente ascunse opiniei publice pe care le împărtăşea romancierului ca subiecte de roman. Altfel, "toţi care aveau ceva de cerut, case, paşapoarte, poziţii, cărţi, veneau pe la el".
Deşi în nucleul puterii, Gogu Rădulescu n-a intuit deloc viitorul căderii regimului comunist. Întorcându-se după o călătorie în Occident la începutul lui decembrie 1989, Augustin Buzura a povestit astfel reacţia lui Gogu Rădulescu după povestea călătoriei sale: "Eu am văzut la faţa locului căzând Zidul Berlinului.

Era logic că se termină distracţia. I-am spus «domnu' Gogu», aveţi trei variante: 1. «vă internaţi în spital», că el avea cu inima, era cardiac; 2. «protestaţi deschis împotriva lui Ceauşescu»; 3. «fugiţi la o ambasadă». Şi zic: «Dacă vreţi, vorbesc eu la ambasadă, că doriţi azil politic pe teritoriul altei ţări». A urlat la mine şi-a zis «vezi cum te descurci tu, că, dacă va fi să se schimbe, am cum să dovedesc ce-am făcut». Şi s-a supărat. De atunci n-am mai vorbit, iar în noaptea Revoluţiei m-a sunat să-şi ceară iertare."