În spatele gratiilor, sfaturile Zoiei Ceauşescu către ea însăşi

La sfârşitul lui aprilie, perioada legală pentru depunerea candidaturilor în alegeri se încheiase, iar România trăia cu pasiune febra primei campanii electorale după o pauză de patru decenii şi mai bine. În timp ce noua putere alerga după votul popular menit s-o înscăuneze temeinic, unii dintre "foşti" zăceau în puşcării.

Au ajuns după gratii membrii plini şi supleanţi ai Comitetului Politic Executiv, consideraţi părtaşi cu soţii Ceauşescu, dar şi o bună parte din familia acestuia. Au fost arestaţi în mai multe valuri. Primii, în decembrie - Manea Mănescu, Emil Bobu, Ion Dincă şi Tudor Postelnicu, precum şi copiii cuplului Ceauşescu. Au urmat în ianuarie Dumitru Popescu, Ştefan Andrei, Gogu Rădulescu. Iniţial cooptat în noua conducere, după o vreme a ajuns după gratii şi Paul Niculescu Mizil.

Au mai trecut prin închisoare Suzana Gâdea, Lina Ciobanu, Ana Mureşanu, Constantin Dăscălescu, Constantin Radu, Ion Radu, Mihail Gere, Ion Toma, Gheorghe Pană, Constantin Olteanu şi alţii. Membrii familiei Ceauşescu fuseseră arestaţi de-a valma: unii făcuseră politică şi deţinuseră "funcţii de conducere", alţii doar pe baza apartenenţei la familia fostului şef de stat.

Arestaţi în mai multe valuri, împrăştiaţi în închisori diferite, judecaţi în mai multe "loturi", foştii deţinători ai puterii s-au intersectat vremelnic pe un culoar de puşcărie sau la plimbarea zilnică din curtea închisorii, s-au zărit printr-o uşă întredeschisă şi s-au îmbărbătat unul pe altul aşa cum nu credeau că este cu putinţă atâta vreme cât împărţiseră puterea.

Despre timpul greoi şi lipicios scurs în ritmul melcului se poate afla câte ceva din interviurile date gazetarilor români şi străini şi din mărturiile aşternute ulterior sub formă de memorii.

"ZOIA CEAUŞESCU A DESCOPERIT ÎN ÎNCHISOARE BALSAMUL PE CARE ÎL REPREZINTĂ SCRISUL PENTRU SINGURĂTATEA FIECĂRUIA DINTRE NOI"
Zoia Ceauşescu a fost arestată în zilele Revoluţiei şi eliberată în iunie. O parte din detenţie a petrecut-o la închisoarea militară din Olteniţa, alături de alţi membri CPEx, apoi în Bucureşti, la închisoarea Ministerului de Interne. Moartea părinţilor şi regimul din închisoare au marcat-o profund pe fiica soţilor Ceauşescu.

"Avea o faţă aproape vânătă, cu pielea lipită de oase şi ochii stinşi, afundaţi în orbite, scrie Dumitru Popescu în memorii, la acea vreme coleg cu Zoia la închisoarea din Olteniţa. Slăbise îngrozitor, părea o adolescentă anorexică, ai fi zis că atunci se dăduse jos pentru prima dată din patul spitalului. Vegetase neştiută de nimeni între patru pereţi, obsedată de imaginea, încărcată de oroare, a leşurilor celor doi părinţi într-o curte dosnică, unde câinii regimentului le lingeau sângele închegat şi creierii împrăştiaţi în ţărână."

Între patru pereţi, omul întors spre sinele de care adeseori îl desparte ritmul trepidant al vieţii cotidiene îşi descoperă puteri nebănuite. "În temniţă, Zoe a descoperit că scrisul biruie singurătatea", dezvăluia Ion Cristoiu în paginile săptămânalului Zig Zag pe care l-a condus o vreme în 1990. A compus scrisori pentru Mircea Oprean, soţul ei, la rându-i arestat, niciodată expediate. "Nu ştiu, aşadar, cât de important a fost scrisul în viaţa anterioară a Zoiei, mărturisea Ion Cristoiu după cunoştinţa cu Zoia făcută după eliberarea ei. 

 

Ştiu însă, după ce mi-a citit scrisorile din închisoare adresate soţului, Mircea Oprean, texte concepute nu pentru a fi expediate cuiva, ci pentru a exprima o stare, că Zoia Ceauşescu a descoperit în închisoare balsamul pe care îl reprezintă scrisul pentru singurătatea fiecăruia dintre noi. (...) E în ele o sensibilitate care ştie să se exprime, o neliniştită preocupare de a se exprima cât mai exact. Dincolo însă de plusurile sau de minusurile sale literare, scrisorile trădează însă un adevăr învăţat de Zoia în închisoare. Scrisul e un mod de a birui singurătatea. A temniţei, a lumii în care trăim, a cosmosului atât de străin faţă de fiinţa umană."

În singurătatea celulei, Zoia a căutat în sine puterea de a supravieţui. "Acum, când ai rămas singură pe lume, nesigură şi neajutorată, neadăpostită şi nemângâiată, acum, când ai rămas dezorientată şi temătoare rătăcită şi vulnerabilă, acum trebuie să înveţi să te orientezi şi să găseşti singură drumul cel bun", îşi descria Zoia călătoria interioară pe foile unui fals jurnal publicat iniţiat în paginile săptămânalului Zig Zag, "trebuie să înveţi să-ţi alungi singură spaimele şi, mai ales, să înveţi să te aperi singură.

Dar, din păcate pentru tine, nu cred că vei reuşi vreodată. Pentru că ai rămas o fetiţă prea neştiutoare şi prea naivă, pentru că ai rămas o fetiţă prea înfricoşată de întuneric şi prea îndrăgostită de lumină. De aceea, draga mea, e bine pentru tine să te pleci mereu supusă, ascunzându-ţi zâmbetul ironic în faţa prostiei, ascunzându-ţi zâmbetul cutezător în faţa răutăţii.

E bine pentru tine să stai îngenuncheată într-un colţ, pentru a fi cât mai mult ignorată şi ar trebui cât mai puţin să roşeşti de ruşinea neruşinaţilor ce te jignesc şi pentru a trebui cât mai rar să păleşti de insensibilitatea nesimţiţilor ce te rănesc. Zoleana, să stai mereu plecată, pentru a părea supusă, să stai mereu îngenuncheată, pentru a părea răpusă. E bine pentru tine, fetiţă, să pari proastă şi nesimţitoare, e bine să te uniformizezi şi să te opacizezi, pentru a te pierde neidentificabilă în imensa gloată a idioţilor meschini."

CÂND NU SCRIA ŞI NU SE LĂSA PRADĂ GÂNDURILOR, AJUTATĂ DE DOI SOLDAŢI, ZOIA FĂCEA CURĂŢENIE ÎN CELULĂ
"Nevoia de curăţenie, ordine şi armonie, impulsul de a însufleţi cât de cât habitatul şi de a pune pe el pecetea personalităţii intime fac din adevărată femeie un adevărat demiurg", explică Dumitru Popescu zelul depus de Zoia pentru amenajarea celulei. La câteva zile o dată, comandantul închisorii trimitea doi soldaţi să o ajute la curăţenie. "Z.C. îi trimitea în curte să scuture perna, pătura şi ce mai avea pe acolo, să ducă gunoiul, şi ei abia se abţineau să nu se hârjonească în gura mare ca nişte mucoşi. Dar lipsa de înţelegere matură manifestată de ei pentru nevoia de reculegere a persoanei pe care o serveau nu-mi făcea impresia că o deranjează şi o contrariază pe Zoe Ceauşescu.

Dimpotrivă, tonusul vital inconştient şi neastâmpărat al tinerilor ostaşi părea să-i facă bine, adăugând la ieşirea din imobilism plăcerea de a comunica prin viu grai, întoarcerea la viaţă. Se prefăcea că-i admonestează, dirijându-i în mica treabă cu o autoritate vizibil jucată, dublată de un umor camaraderesc. Când terminau, ostaşii plecau satisfăcuţi, încă duduind de exuberanţă, neîmpovăraţi de severa răspundere simţită pe umeri când purtau puştile îndreptate spre noi. Zoe Ceauşescu mai continua să robotească, ştergând praful, scuturând o cârpă în faţa uşii deschise, potolind încet dinamul pus în funcţiune de modestul ritual."