Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Petre Roman: Da, fără îndoială, pentru că dacă mă gândesc la acei tineri şi foarte tineri, să nu uităm că la baricada de la Inter unde nu au fost prea mulţi, în jur de 13o-140, erau tineri de 15-16-17 ani. Şi, într-adevar ei au fost în primele rânduri acolo şi s-au jertfit. Pentru noi motivaţia cea mai importantă era iubirea de libertate, setea de libertate, ori asta am cucerit-o, am dobândit-o. Ne-a luat prea mult timp tranziţia de la ceea ce am fost la ceea ce suntem, adică o ţară integrată deplin. Încă nu suntem, dar formal, desigur, că suntem. Asta a obosit, a uzat, a dat un sentiment de zădărnicie câteodată. Puteam s-o facem mai repede. Strategia care a fost aprobată de primul parlament liber ales, a guvernului meu, vorbea de şapte ani. Nouă ne-a luat 20 de ani. Pentru că politica noastră a continuat să se balanseze între ce a fost şi ce este. Spuneam cândva că trecutul şi viitorul se luptau să impună hegemonia asupra poporului român. Şi când impunea hegemonia trecutul, şi era rău, când impunea viitorul era bine. Amândoi, şi trecutul, şi viitorul erau aşa ca nişte uriaşi care doreau să înşface poporul român. Şi această tranziţie prelungită a creat un sentiment amarnic. Dar la întrebarea dvs, răspunsul este categoric da.
■ Care dintre sloganurile Revoluţiei au rămas de actualitate şi de ce?
■ Dintre cele de la baricadă şi de a doua zi din 22 decembrie: “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. Strigătul cel mai important era “Libertate!, Libertate!”. Asta rămâne definitiv pentru totdeauna, şi trebuie să o strigăm cu toată puterea, tot timpul. Mai era “Fără violenţă!” pentru că noi ne temeam de ceea ce s-a şi întâmplat, adică de agresiunea forţelor de ordine împotriva noastră. Pe urmă am avut măcelul de la baricadă, cu 20 de minute înainte de miezul nopţii. “ De Crăciun ne-am luat raţia de libertate”, vă aduceţi aminte, era foarte frumos, pentru că oamenii poate nu îşi mai amintesc că până şi cele mai elementare alimente erau raţionalizate. Dar după 25 de ani lucrurile s-au schimbat extraordinar. Însă din momentul 16 noiembrie, momentul turului 2 al alegerilor prezidenţiale, România este din nou respectată. S-a întâmplat un lucru care nicăieri în Europa nu s-a mai întâmplat. Printr-un act pur democratic valul tinerilor a dus la o cotitură radicală.
■ Ce măsuri aţi luat atunci şi nu le-aţi mai lua acum? Sau ce greşeli s-au făcut atunci şi nu le-aţi mai repeta acum?
■ Unele păreau greşeli în sensul că atunci am deschis un pic să îmbunătăţim viaţa românilor. Cu prietenul meu, Aurel Stoica, cel mai apropiat om pe care l-am avut, spuneam că prima noastră datorie a fost aceea de a pansa rănile. Şi atunci sigur că am adus portocale, banane, am dat drumul oamenilor să fie mai liberi. Şi pe urmă am luat măsuri fundamentale ce s-au dovedit a fi excepţional de importante. A fost legea guvernului meu ca oamenii să intre în proprietatea apartamentelot în care locuiau la preţ de un televizor. Patru miloane de familii au beneficiat de această lege. A fost un fapt de o mare însemnătate şi 100% pozitiv. Au fost şi greşeli. Au fost momente când întreprinderile obişnuite cu sistemul acela de planificare, care era oricum complet corodat, ruginit, nu au mai fost în stare să producă destul de suficient pentru salariile oamenilor. Dar situaţia asta de fapt am moştenit-o. Asta era realitatea deja în anii 80, de pe vremea lui Ceauşescu. Dacă e să mă refer în plan politic, eu cred că am fost excesiv de mult înclinat, ca prim-ministru, să rezolv probleme şi nu să fac politică. Dacă făceam politică poate că era mai bine, mai multă politică, în sensul de a discuta cu diferite curente politice în aşa fel încât să nu se ajungă la lovitura de stat din septembrie '91. Nu am avut experienţă sau nu am simţit că a fost momentul prielnic? M-am gândit de foarte multe ori la răspunsul la această întrebare. Eu vedeam că încrederea oamenilor în guvernul meu era uriaşă. Prin urmare eram tot timpul încurajat să merg mai departe, să fac lucrurile mai departe. Aveam o încredere formidabilă, chiar în momentul în care au venit minerii în septembrie '91. Era o situaţie îngrozitoare, dar încă erau nişte sondaje care arătau că încrederea în Guvernul Roman era de 57 %. Dar fostele vechi structuri au lucrat clar. Pentru că de asta se spune că a fost o lovitură de stat, pentru că a fost din interior. Şi atunci, sigur că, probabil, poate cu mai multă acţiune politică, poate că aş fi putut evita. Mă întâlnesc cu mii şi mii de oameni care spun: “Pe vremea dvs era aşa bine”. Da, pentru că am redat oamenilor tot, şi sentimentul demnităţii, libertatea, toată lumea din vest spunea că reforma din România merge foarte frumos, adică lucrurile erau pe un făgaş bun. Ruptura s-a produs în momentul când guvernul a fost îndepărtat printr-o lovitură de forţă, anticonstituţională şi foarte gravă. Dar nu ne-am revenit complet, ăsta e sentimentul meu. Multă vreme am fost traşi înapoi, au fost ani de-a rândul când s-a gestionat economia României din nou cu vechile metode, ceea ce ne-a creat mari probleme. Adică ne-a făcut să revenim la un decalaj foarte mare faţă de Occident.
■ Credeţi că a lămurit trecerea timpului controversa Revoluţie-lovitură de stat?
■ Da, cred că asta cu lovitura de stat a căzut în derizoriu. Am mărturisit de atâtea ori fiecare pas, fiecare minut, al acelor momente. Asta cu lovitura de stat e o aiureală. Şi nu e adevărat, nici că a fost o lovitură de stat militară. Nu e adevărat. Când militarii au trebuit să predea puterea politică, au predat-o fără cârcnire. În general, scenariile mai spectaculoase sunt populare. Pur şi simplu nu există elemente de a proba, de a susţine că a fost o lovitură de stat. Doar am trăit fiecare minut acolo. Bietul Iliescu nu ştia pe unde să scoată cămaşa la un moment dat, ca şi noi ceilalţi. Este un episod, apropo de armată, care cred că este foarte lămuritor, şi este şi hazliu în felul lui. Când eu am ieşit de la televiziune, pe la 12 şi ceva în ziua de 22 decembrie, Iliescu tocmai intra. Ne-am salutat, i-am spus: ” Uite eu tocmai am ţinut aici o declaraţie, am vorbit de Frontul Unităţii Poporului, asta mi-a trecut mie prin cap, ceea ce am scris eu atunci în grabă la sediul CC, iar el zice: “Petre, cred că ar fi bine să meargă cineva la Minsterul Apărării. Am zis bine, mă duc eu. Eram cu Gelu Voican Voiculescu. Şi ne-am dus la Ministerul Apărării. Pe drum, am început să mă gândesc la ce o să le spun când vom ajunge acolo. Am ajuns acolo, era ofiţerul de serviciu şi i-am spus că aş vrea să stau de vorbă cu domnul ministru General Stănculescu. “Da, este aici”, spune ofiţerul de serviciu, “Dar cine sunteţi? . “Noi suntem împuterniciţii Revoluţiei”, spun eu. Când am intrat, Stănculescu nu era în biroul lui, era într-o încăpere alăturată şi stătea de vorbă cu Ilie Ceauşescu, care era de fapt marele şef politic. “Ce faceţi domnule ministru?”, întreb. “Stau de vorbă...” “Cu Ilie Ceauşescu? Fratele dictatorului? Nu l-aţi arestat?” “Nu”. “Arestaţi-l”. “Ai dreptate”. Şi l-a arestat. Stănculescu, după fuga lui Ceausescu, a ieşit din CC îmbrăcat în civil şi cu piciorul în gips. Şi m-a văzut pe mine, care am intrat, am vorbit de la balcon, deci ştia cine sunt. Din ziua de 22 decembrie este un alt fapt interesant. Când am ajuns în balcon, m-am adresat, am spus cele câteva cuvinte acolo. Era pe balcon, lângă mine un militar, general, şi după ce am vorbit eu, acest domn a venit şi s-a prezentat. A zis “Sunt generalul Gheorghe Voinea, comandantul armatei din Bucureşti şi vreau să vă spun ceva: să ştiţi că misiunea noastră s-a încheiat. Acum trebuie să vină politica să construiască ceva nou, să construiască democraţia. Misiunea noastră s-a încheiat, noi trebuie să ne retragem în cazărmi. Se întâmpla pe 22 dimineaţa. Şi ăsta este încă un argument că nu a fost o lovitură de stat.
■ După 25 de ani de democraţie şi stat de drept mai credeţi că soţii Ceauşescu trebuiau împuşcaţi?
■ Cred un singur lucru. În contextul de atunci, aşa cum vedeam noi lucrurile, nu aveam soluţie. Problema nu era execuţia, ci procesul. Noi nu cred că aveam soluţie pentru că militarii ne spuneau că ei nu pot face faţă fenomenului terorist. Nu puteau face faţă şi pentru că o bună parte dintre ei erau de-ai lor. Nu puteam stăpâni fenomenul şi sentimentul tuturor era că ăştia aşteaptă ca Ceauşescu să se întoarcă. Deci, în contextul de acolo nu exista altă ieşire. Exista posibilitatea ca ei să fie judecaţi şi închişi, asta se putea numai că, încăpăţânarea dictatorului care spunea că el nu răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale, asta a condus la rezultatul final. Până la urmă el a fost judecat în conformitate cu justiţia lui, aşa cum era ea. Aduceţi-vă aminte că toata lumea aştepta anunţul că am scăpat de Ceauşescu.Cu ochii de acum puteai spune că era bine să aibe un proces în toată regula, corect, cu apărare, cu acuzaţii bine întemeiate şi, probabil, că nu ar mai fi fost condamnat la moarte. Dar nu poţi să dai istoria înapoi. Atunci asta era realitatea, cu asta ne confruntam.
■ Dacă aţi fi faţă în faţă cu părinţii tinerilor morţi la revoluţie ce le-aţi spune acum după 25 de ani despre pedepsirea celor vinovaţi de moartea lor?
■ Mare lucru nu am ce să le spun. Puteam să fiu şi eu printre cei care au murit. Când a început să se tragă în perimetrul Pieţii Universităţii, 39 au fost asasinaţi. Dumnezeu m-a lăsat cu viaţă. Aş putea să le spun ceva foarte banal, din păcate. Să le spun că nu a fost în zadar. Dar pentru tinerii aceeia, dincolo de ce prevede legea, noi, societatea românească, nu am fost în stare să îi prezentăm ca pe nişte eroi. Avem aceasta gaură de memorie care este foarte tristă. Citeam zilele trecute o carte despre sfântul război al nostru scrisă de Constantin Chiriţescu, este vorba despre Primul Război Mondial, unde se povesteşte despre faptele de arme militare, şi acolo afli despre nişte mari eroi ai României, dar cine îi cunoaşte? Lipsa asta a noastră, vorbesc ca popor, de respect, admiraţie, devotament pentru eroii acestui neam, câteodată mi se pare foarte amarnică. Aşa este şi cu eroii baricadei. Subiectul pedepsirii celor vinovaţi nu s-a încheiat, este şi foarte complicat. Pentru ca să pedepseşti după principii democratice trebuie să urmezi o procedură, să existe o plângere în justiţie. În legătură cu ce s-a întâmplat la Timişoara, dosarele, eu le-am predat procurorului general al României. Nu au ajuns nicăieri. Dintre securiştii lui Ceauşescu, aceia care au încălcat legea, care au făcut abuzuri grave, că despre aceia e vorba, aţi văzut vreunul care să fie condamnat? Nu. Mai mult decât atât. A fost un om care era cunoscut, un general care a fost implicat în atacurile de la Paris. A murit bine mersi în patul lui cu o pensie de vreo 100 de milioane. Adică sunt lucruri complicate şI asta pentru că în tranziţia iniţială a fost un amestec nesănătos, neclar, între trecut şi viitor. Adică la noi prăbuşirea a fost atât de radicală şi de bruscă încât toată tranziţia asta care a fost în celelalte ţări, la noi nu a mai fost posibilă şi sigur că imediat unii, alţii au căutat să se regrupeze, să se repoziţioneze, iar dosarele Securităţii în loc să fie sursă, cum am propus eu, pentru o mare dezbatere naţională şi să fie în posesia Parlamentului au rămas în posesia Securităţii. Am rămas cu nişte situaţii care au creat confuzie şi au fost sursă de manipulări grave în societatea românească. După ce dosarele astea au fost în mare măsură şi măsluite, e complicat să se mai facă lumină. Îmi aduc aminte de momentul octombrie 1990 când era o dezbatere despre exact acest lucru. Şi atunci am spus că normal şi corect este ca victimele abuzurilor să facă plângere în justiţie, iar justiţia să îşi spună cuvântul. ŞI ca să vedeţi cum era societatea românească, ştiţi câte plângeri au fost în justiţie? Nici una. Oamenii s-au temut. Toată această chestiune este rezultatul faptului că în timp ce în toate ţările foste socialiste, chiar şi în Uniunea Sovietică, lucrurile căpătaseră o mult mai mare deschidere, libertate, în România, am mers spre un regim stalinist. Până la urmă am avut parte de un dictator sângeros care a tras în propriul popor, a omorât oameni. Eram la polul opus. Cea mai stalinistă, cea mai retrogradă ţară, singura societate comunistă, şi am plătit un preţ foarte mare pentru treaba asta.
■ Dacă ar fi vorba despre o ultimă soluţie, aţi mai participa la încă o revoluţie?
■ Nu ne mai trebuie o revoluţie. Şi soluţia ne-au dat-o tinerii la 16 noiembrie. Este o cotitură radicală. Discontinuitatea, rupturile ne-au omorât.
Citește pe Antena3.ro
