Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Ați edificat un volum extraordinar (sincere felicitări!) - „Ghidul mănăstirilor din România” (Editura Sophia) -, ce merită evidențiat, valorificat etc. Când, cum și de ce s-a ivit ideea acestui demers (de altfel, binevenit), stimate domnule Gheorghiță Ciocioi? Apoi, ce conține, concret, acest ghid? Ați punctat și aspecte relaționate cu istoria și filosofia, dacă nu mă înșel...
- Gheorghiță Ciocioi: Un îndrumar, un „cicerone” pe calea către mănăstirile românești, s-ar putea spune... Și avem, da, noi, românii, cele mai multe - și cele mai frumoase - mănăstiri ortodoxe din lume. În România se află astăzi 782 de mânăstiri și schituri. Rusia, ca exemplu, care are cea mai mare Biserică Ortodoxă - ca număr de credincioși -, deținea, în 2021, 541 de mănăstiri. Ucraina, Belarus și Basarabia, socotite de ruși ca aparținând Bisericii lor, numără împreună aproape 400 de mănăstiri. Și fiindcă tot am amintit de Basarabia și m-ați întrebat de ideea alcătuirii „Ghidului mănăstirilor din România”…
Sfântul refugiat din Basarabia
- Vă rog...
- Mai întâi a fost Ghidul vetrelor monahale de peste Prut. În urmă cu vreo două decenii, am colindat acest ținut românesc, alcătuind un mic îndrumar pentru pelerinii și turiștii din țara-mamă, care ar fi dorit să le calce pragul. Am făcut aceasta, domnule Saiu, în amintirea unui preot refugiat din Basarabia, în 1944, în satul meu natal. Cum așezarea nu mai avea biserică de dinainte de Cuza, acest preot a slujit singura liturghie, de Paști, după aproape un veac. În locașul școlii - cu o singură sală de clasă - a cătunului. Purta cu el antimisul din locurile de obârșie. S-a rugat cu lacrimi în acea noapte sfântă a Învierii. S-a împărtășit întreaga obște: copii, bătrâni…
Sfântul pierdut în URSS
- Tulburător.
- Când au intrat rușii în țară, după 23 august 1944, preotul a fost „ridicat” și dus în URSS. I s-a pierdut orice urmă. În anii ’70, școala a fost demolată, construindu-se o alta, nouă. Terenul a rămas liber, fără a se înălța nimic acolo, până în 1995, când, pe locul liturghiei săvârșite de preotul refugiat, s-a înălțat biserica satului. Am socotit aceasta o minune. Nici un loc de pe fața pământului pe care s-a slujit Sfânta Liturghie nu rămâne la voia întâmplării.
- Revenind la ghiduri…
- Ghidul mănăstirilor din Basarabia, așadar, avea să fie o experiență binevenită pentru cel din România. Când Editura Sophia mi-a propus să alcătuiesc noul ghid, aveam ceva drumuri parcurse, cărări bătute. Doar că după vreo două-trei luni petrecute prin țară și adunat informații am abandonat totul.
Formarea unei echipe
- Cum așa?
- Mi-am dat seama că era vorba de o muncă imensă. Editura mi-a pus la dispoziție o mașină, am mers prin păduri, pe cărări de munte. Ar fi durat mult prea mult totuși lucrarea. Am cerut ajutor colegilor (e vorba de o editură de carte ortodoxă, camarazii mei de osteneală cunoscând bine lumea monahală). Am format, prin urmare, o echipă împreună cu Amalia Dragne, Diana Vlad și Mihaela Voicu. În speranța că vom străbate drumurile către mănăstiri într-un timp mai scurt, elaborând ghidul ceva mai rapid, împărțind „nevoința”. Am avut astfel timp să stăm de vorbă, în parte, cu monahi, stareți, frați de mănăstire, să adunăm date esențiale despre istoria vetrelor monahale, moaște, icoane, mișcări religioase în sânul Ortodoxiei de la noi, ctitori, legăturile unor mănăstiri cu Locurile Sfinte. Cam tot ceea ce i-ar trebui unui pelerin pentru drum și închinare. Cine e stareț acolo, câți viețuitori se află în acel loc, cum se poate ajunge, dacă există condiții de cazare, programul slujbelor…
„Monahul e fire întoarsă”
- Cât timp a înghițit cercetarea, câte mănăstiri ați supus atenției și câte ați reușit să descrieți?
- A durat aproape un an și jumătate. Adăugând aici redactarea. Până ce ghidul a fost pus la îndemâna pelerinilor. Mai greu apoi cu reactualizarea permanentă. Doar în pandemie, să spunem, în județul Suceava, numărul mănăstirilor aproape că s-a dublat. Aici sunt acum aproape 10 la sută din mănăstirile României, din cele aproape 800 de care aminteam.
- De ce peripeții ați avut parte pe teren? Nu-i tocmai floare la ureche să bați România în lung și-n lat pe urmele lăcașurilor de cult de ieri și de azi, să bâjbâi după „oamenii cu cheia”…
- Da, nu puține, e drept. De la urși coborâți din munte, la unele legate de nedumeriri și întrebări dintre cele mai stranii. Nu e ușor, ca mirean, să pătrunzi în lumea monahală. „Monahul e fire întoarsă”, cum spunea călugărul-miniaturist Picu Pătruț. Multora le părea că am venit cu „recensământul”. O maică m-a întrebat chiar: „Dar de câte găini avem în coteț nu întrebați, frate, la câte ați cătat a afla?”. Și, da, trebuie să-l informezi pe pelerin când s-a construit arhondaricul, cine a pictat altarul de vară, paraclisul. Să consemnezi exact că e vorba de Pârvu Mutu, ori de părintele Sofian Boghiu, la zugrăvirea unui lăcaș, unde a fost lucrată cu atâta migală o nouă catapeteasmă, dacă cutare boier-ctitor mai are vreo poveste legată de loc. Am privit țara însă, din copilărie, ca pe un imens paradis al monumentelor, astfel că am avut răbdare…
Românitatea, în ochi de copil
- Și bine ați făcut, pentru că ați realizat o carte minunată.
- Un unchi al mamei, Alexandru Bădăuță - mama a purtat numele de Bădăuță mai înainte de căsătorie - îmi crease practic această imagine a românității. A fost secretar general al Propagandei Românești, în interbelic, alcătuind nu puține ghiduri legate de munții noștri, de vestigiile arheologice românești, ghiduri ale României etc. Voiam ca totul să arate cât mai aproape de această „țară din vis”, din cărțile de care am avut parte cândva.
- Ați întâlnit feluriți oameni în aceste peregrinări, dar v-a rămas în amintire vreun personaj anume, vreun om care a sfințit/sfințește locul?
- M-am îndrăgostit de mulțime de mănăstiri. S-ar putea scrie o carte aparte cu întâmplări, oameni și locuri. Cel care va deschide „Ghidul” va întâlni aici mici portrete, ca să spun așa, ale unor oameni pe care nu îi întâlnești în viața de zi cu zi, cu o lucrare spirituală și culturală extraordinară. O maică, fostă muzeograf mulți ani la o mănăstire din zona muntoasă a Valahiei, a realizat, ca stareță, la o alta, din aceeași eparhie - aducând un pictor restaurator de renume -, o catapeteasmă unicat în sudul României. La câmpie. Aș merge zilnic să admir acea lucrare. Tei și foiță de aur. Sunt mănăstiri care renasc, ori construite în anii de pe urmă, ce s-ar putea spune că rivalizează cu cele din nordul Moldovei. Cine să mai ia aminte însă la ele, în această lume în care alergăm care-încotro după cele ale vieții materiale!
Adevăratele povești ale mântuirii
- Dar spuneți-ne, vă rog, povestea unei mănăstiri mai puțin cunoscute, care v-a tulburat.
- Nu e deloc ușor. Te cuprinde visarea și la Cobia, și la Plăviceni, și la Drăgănești de Vede, la fel ca înaintea unor mari mănăstiri, precum Neamț, ori Sucevița. Toate au poveștile lor: scribi, caligrafi - demni de pana unui Umberto Eco, sfinți care s-au ostenit acolo, aproape necunoscuți, minuni petrecute în taină. Cred că cel mai impresionant e însă atunci când întâlnești la o mănăstire oameni sărmani și bolnavi, îngrijiți într-ascuns de stareți și monahi ce au făcut din Evanghelie și din voturile monahale o plămadă reală a vieții lor. Poveștile adevărate ale mântuirii acestea sunt.
„Cad turle, se fac nevăzute veacuri de istorie”
- Jurnalul: Există încă la noi sate în care bisericuța e singurul monument, sate vechi și biserici la fel de îmbătrânite în timp, extrem de valoroase ca zestre culturală. Din păcate, multe sunt lăsate în paragină. Și aici intervine un paradox: avem multe astfel de lăcașuri lăsate de izbeliște și parcă în ciuda acestora se ridică biserici noi. Oare de ce nu le restaurăm pe cele cu poveste, pentru a le putea integra eventual și într-un circuit cultural, și clădim altele?
- Gheorghiță Ciocioi: Întrebarea dumneavoastră e una tulburătoare. Doar că e trebuință de atâtea avize, de meșteri pricepuți. Între timp, totul se năruie, da. Cad turle, se fac nevăzute veacuri de istorie cât ai bate din palme. Păcatele noastre ca neam, domnule Saiu! Ne lipsesc oamenii, oamenii adevărați, nu patrioții de tarabă, pentru aceasta. Și organizarea, lipsa de experiență în întreținerea unui monument, ori obiectiv de valoare națională. Luați aminte cum ne mobilizăm noi, românii, construind rapid ceva, apoi nu ne mai preocupă... Da, necesită efort, osteneală totul. Uităm, considerăm că nu e de datoria noastră să-i purtăm de grijă.
Rugăciuni în taină
- Jurnalul: Care este, în opinia antropologului Gheorghiță Ciocioi, profilul cultural al românului din secolul XXI? Mai este românul, azi, un om profund religios?
- Gheorghiță Ciocioi: Românul este un om religios, categoric. Îi lipsesc, ce e drept, cel mai adesea, reperele în lumea de astăzi. Marii părinți de până mai ieri, pătimitori în temnițele comuniste, nevoitori în păduri și în pustie, par, după unii, a-și fi spus ultimul cuvânt. Au rămas ucenicii lor. Nu e îndeajuns noianul de literatură religioasă. În societate circulă un alt tip de discurs. Cultivat cu încăpățânare chiar. Râmân, iată, monahii și monahiile, care se roagă pentru noi în taină, care îi îndrumă, alături de ierarhi și preoți, pe credinioși. În Biserică este salvarea noastră ca neam.
Sate despuiate de oameni
- În siajul mirării anterioare: ce rol (mai) joacă religia astăzi, în era globalizării și a digitalizării?
- „Globalizarea”, în Imperiul Roman, a ajutat la răspândirea creștinismului, să recunoaștem. Nu izolarea. De altfel, credința creștină s-a născut în cetate, o lume complexă, cu toate ale ei. Ne place să credem că satul este conservator astăzi. Din păcate, trăim într-o altă lume. Aproape jumătate din satele românești sunt goale. Pe ulița copilăriei mele nu am auzit, înainte de 1990, vreun alt grai decât cel românesc. Astăzi, vara, acolo, copiii de odinioară, întorși din Europa și America, vorbesc două-trei limbi străine. Uneori sunt trist, dar văd că în străinătate credința lor ortodoxă nu doar că s-a păstrat, dar e tot mai puternică. Se spovedesc, se împărtășesc. Plecați de acasă, ortodoxia e identitatea lor. Nu putem așeza o stavilă în calea globalizării. Ne este tot mai mult peste puteri. Poate că altfel trebuie privite lucrurile pentru a rezista în istorie ca neam și a ne păstra credința, toate ale noastre...
Miza, pe toleranță
- Jurnalul: Care credeți că este astăzi cea mai prizată religie? Dar cea mai puternică?
- Gheorghiță Ciocioi: Cea mai în vogă, ori cea care caută să aibă parte de cât mai mulți adepți... Secretul dăinuirii noastre constă în toleranță, nu în înfruntarea fățișă a unor religii. Toate trec... Cunosc persoane convertite la islam, născute în sate din poarta unor mănăstiri celebre. S-au reîntors la Ortodoxie. A fost o experiență. Contează cu adevărat ceea ce rămâne. Iar Ortodoxia este însăși firea noastră.
„Avem, da, noi, românii, cele mai multe - și cele mai frumoase - mănăstiri ortodoxe din lume”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Secretul dăinuirii noastre constă în toleranță, nu în înfruntarea fățișă a unor religii”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
782 de mănăstiri și schituri se află astăzi în România, potrivit ghidului coordonat de Gheorghiță Ciocioi
„Ortodoxia este însăși firea noastră”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„Românul este un om religios, categoric. Îi lipsesc, ce e drept, cel mai adesea, reperele în lumea de astăzi”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Ne lipsesc oamenii, oamenii adevărați, nu patrioții de tarabă”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
