Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Continui să călătorești cu filmul la festivaluri internaționale, unde ești și zilele acestea, și îți mulțumim pentru că îți faci timp și ne acorzi un interviu. Cum este în Serbia? La ce festival ești, cum te-a primit publicul de acolo?
La această oră am revenit din Küstendorf, Serbia, unde filmul a luat premiul cel mare într-o sală plină ochi, în care pe rândul din față se afla unul dintre regizorii mei preferați de odinioară, de altfel și fondatorul festivalului, Emir Kusturica. Vreme de cinci nopți de petrecere, cum numai sudicii știu să o facă, și cinci zile de filme și conversații plăcute cu alți colegi de prin întreaga lume, am avut răgazul să mă gândesc la destinul acestui Cadou de Crăciun. Stranie viața micului film care s-a metamorfozat dintr-o poveste locală, făcută cu limitări bugetare, la un picolo cult, cum scria cineva pe site-ul televiziunii italiene RAI. Mie mi-a îngăduit să preumblu prin lume și să o descopăr frumoasă și vie, nebănuit de variată, în ciuda iadului monoton al globalizării și consumerismului. După un an de călătorii, în care m-am hrănit cu atâta mâncare de aeroport încât îmi va fi de-ajuns pentru o viață, m-am hotărât să fac o pauză și să trec la alte proiecte. Nu pentru că nu-mi place să călătoresc - și eu exclam Que sont beaux les voyages! -, ci pentru că nu mai știu cum să răspund, cu o variație cât de mică, la același set de întrebări pe tema Cadoului de Crăciun. În special una mă irită până la resemnare și anume: Este vreun sâmbure de adevăr în povestea din film? Răspunsul meu este întotdeauna același. Bineînțeles că este mereu ceva adevărat în minciunile ficțiunilor, așa cum este și multă invenție în oricare din poveștile adevărate. Punem ceva din noi, ca autori, când alcătuim o ficțiune, la fel cum transferăm ceva din noi când o preluăm ca cititori, ca spectatori, ca actori și așa mai departe. Într-un fel, un spectator ori un cititor devine, la rândul lui, un autor atunci când se stabilește acea punte mistică între opera de ficțiune și cel cărui i se adresează imediat. Am descoperit asta cu ajutorul acestui mic film când, într-o seară, în Küstendorf, cineva din public vorbea despre film cu mult mai multă subtilitate și pasiune decât aș fi putut-o face eu vreodată. M-am întrebat atunci dacă filmul îmi mai aparține în vreun fel. Cu bucurie cred acum că NU.
Filmul tău de debut ca regizor a ajuns la o performanță extraordinară pentru România: selecționarea pe lista scurtă de 10 filme propuse pentru nominalizările la Premiile Oscar 2020. Totodată, Cadoul de Crăciun este unul dintre cele mai premiate filme românești de scurtmetraj dintotdeauna. Cum a început drumul tău? Unde? Când? Cu cine?
Nu este filmul de debut, ci al treilea, după Tuns, Ras și Frezat și SPID, sau chiar al patrulea, dacă socotesc aici și un scurt documentar de artă, Negruzzi 14, însă, cu toată corectura de rigoare, afirmația dumneavoastră rămâne valabilă. Așa este! Parcursul acestui film a fost unul extraordinar și, drept urmare, bucuria noastră, a echipei, a fost pe măsura performanței la care am ajuns prin puterile noastre și ale unor prieteni ai filmului. Pentru o lună, am crezut că putem fi singurul film românesc care a ajuns vreodată pe lista nominalizărilor, așa încât am primit vestea negativă cu o oarecare tristețe, de înțeles, zic eu. Pe de altă parte, acum, după câteva zile de meditație, îmi este limpede că noi toți - actorii Adrian Văncică, Ioana Flora, copilul Luca Toma, Grabriela Hamzescu, Mircea Andreescu, directorul de imagine Tudor Platon, editorul Andrei Bălășoiu, sunetisul Sebastian Zsemlye și toți cei de la Raza Studio, scenografa Ramona Vârtosu, cei de la Colour Grade, împreună cu prietenii mei buni cu care am vânat lei, Vlad Iorga, Victor Dumitrovici, Dan Burlac, de la producție, prietenul și coproducătorul nostru din Spania, Eduardo Solera, ajutați, de asemenea, în promovarea filmului în Statele Unite de Dokia Capitals, AquaVia, Avanpost, Ovidiu Șandor, Edward Blau, Film Etc, Dacin Sara și UCIN - am făcut o ispravă nemaipomenită, pe lângă prezența unui film românesc pe lista scurtă, pentru a doua oară în istoria cinematorgrafiei românești; anume, AM REUȘIT SĂ AJUNGEM PÂNĂ AICI prin eforturile noastre, aproape haiducești. Stăpânirea, acum, ca și alte dăți, era ocupată cu alte treburi.
Citește pe Antena3.ro
Cum am ajuns aici? E un drum tare anevoios, însă presărat cu o mulțime de praznice pe traseu. Marele Premiul la Clermont-Ferrand, Best of Fest la Palm Springs, cel mai bun scurtmetraj european sunt doar câteva vârfuri dintr-o serie de, aproape, nu mai țin minte cu precizie, 50 de premii. Totul a început cu premiul la TIFF, cel mai bun scurtmetraj românesc în 2018, iar apoi filmul ăsta a intrat într-un dialog cu lumea atât de repede și de zumzăit, încât ne-a luat pe toți prin surprindere și mai ales pe cei care au lucrat la el fără a-și închipui vreo secundă că un scurtmetraj va deveni un soi de fenomen. Un prieten îmi spunea ieri, fără vreo urmă de invidie și ipocrizie, că a răsuflat ușurat că s-a isprăvit cu toată oscariada. Așa, zice el, mai ies și eu la o bere cu ei. Până și Tudor, coautorul filmului, în calitate de director de imagine, mi-a mărturisit că ar cam trebui să trecem la celelalte filme. Le dau dreptate, bineînțeles, dar în adâncul meu aș fi vrut să facem noi istoria aia. De acum, le rămâne altora să ajungă acolo.
„Uneori, realitatea devine atât de incredibilă încât pare o scorneală”
Academia Americană de Film a anunțat zilele trecute nominalizările pentru anul acesta. Trebuie să te întreb, de ce crezi că nu au selectat Cadoul, deși era unul dintre cele mai apreciate filme de scurtmetraj produse anul acesta la nivel mondial, dacă luăm în considerare și recentul premiu acordat de Academia Europeană de Film, pentru cel mai bun scurtmetraj? Desigur, nu avem cum să știm noi toate rațiunile membrilor Academiei Americane, dar tu, ca realizator al acestui proiect care a luat așa un avânt, cum vezi această situație, din toate punctele de vedere?
E un miracol ce am reușit și, cum zice prietenul spaniol, Eduardo: „We are the European champions”, așa încât, oricât de greu ar fi, am trecut peste decizia membrilor Academiei Americane. Este o decizie de respectat, la urma urmei, pentru că nu întotdeauna criteriile europenilor coincid cu cele ale americanilor. De altfel, Oscarul este și o ocazie pentru o țară să stabilească colaborări cu studiourile americane, iar statul român și instituțiile sale au ratat total șansa de a face acest lucru, șansa sau cadoul oferit pe tavă. Pe de altă parte, statul român trebuie să rezolve probleme mai grave decât campania în presa americană a unui mic film. La noi, totuși, iau foc pacienții în spitale. E o țară în care atrocitatea a devenit obișnuință și mă gândesc că abia acum am ajuns să trăim în regatul lui UBU. Ubu Roi, cum îl numeau ziarele franțuzești pe Ceaușescu prin anii ’80, după numele unei celebre piese de teatru, trăiește și lucrează pentru noi în acest regat al absurdului, în care a devenit o aventură să faci autostopul, să te internezi în spital, să mergi la un concert, să traversezi pe o trecere de pietoni, în fine, să ai o existență cât de cât normală.
Cum ai ales această meserie, cea de regizor?
Cum am ajuns să regizez pentru prima dată? Am scris în urmă cu ceva ani un scenariu cu Victor Rebengiuc în minte, dar nu aveam nicio speranță că ar vrea să joace în el. Spre surpriza mea, a acceptat fără rezerve, însă cu o condiție - să-l facem cât mai degrabă, până nu ar fi intrat dumnealui în alt program de filmări. Niciunul dintre prietenii mei regizori nu avea timp pentru acest film (ori poate chef), iar eu nu puteam pierde șansa de a-l vedea pe Victor Rebengiuc jucând într-un film cu scenariul scris de mine, chiar dacă trebuia să fiu eu regizorul acelui film. Am căutat un director de imagine experimentat și l-am găsit pe Barbu Bălășoiu. Așa am făcut Tuns, Ras și Frezat, un scurtmetraj care a avut o soartă bună și mi-a îngăduit să explorez mai departe meseria asta de regizor. Pentru că vorbim acum de o meserie și nu de o vocație. Vocația cred că este o sumă de calități care îți permit să te orientez către mai multe lucruri, conectate cumva între ele. De pildă, literatura și filmul.
Iar eu cred că am o singură vocație, anume cea de povestitor, pentru că îmi închipui mereu că ficțiunea mă poate ajuta să înțeleg mai bine ce mi se petrece. Câteodată, realitatea devine atât de incredibilă încât pare o scorneală.
„Rămân fidel cărților-obiect”
Dar pe cea de scriitor?
Cred că înainte a fost meseria de cititor. Da, eram un cititor înverșunat încă de mic și mă gândesc că era o formă de evadare din țara aia a întunericului și a adevărurilor spuse în șoaptă sau, cine știe, aveam o predispoziție spre visare și atunci adevărata mea meserie este cea de visător, însă nu m-ar plăti nimeni pentru asta. Îmi trece prin minte că aș putea să scriu o poveste despre un personaj care visează pentru alții într-o societate în care visele nu mai sunt posibile. Însă nu asta se întâmplă chiar acum cu noi?
Revenind la întrebare cu un răspuns ceva mai precis, îmi aduc aminte limpede că îmi doream tare mult să pot și eu alcătui povești de felul celor pe care le citeam. Atât de tare îmi doream asta încât nu mai îmi stătea capul la nimic altceva și mi se părea că trăiesc oricum într-o ficțiune. Nici nu era greu de altfel să-mi întăresc impresia asta, de vreme ce România comunistă era o țară deznădăjduită, cumplit de mincinoasă și sărăcăcioasă în toate. Prima - să-i zicem cu indulgență - povestire, am scris-o în liceu și cred că era de factură science-fiction. I-am citit-o unui coleg pretinzând că era o bucată din almanahul Anticipația. M-a crezut și asta a însemnat o mare izbândă pentru mine. Și am început să scriu mai curajos.
Dar toată viața mea voi rămâne fidel primei mele meserii: cea de cititor. Apropo de asta, am încercat să citesc de pe o carte electronică, dar plăcerea de a ține în mâini o carte și de a o privi știind cât mai este până la sfârșit mă face să rămân fidel cărților-obiect.
Ce zonă preferi să abordezi, ca scriitor? Povestire, romane, nuvelă? Fantezie sau realism?
Am scris o carte de povestiri care se numea Erata și toate erau dintr-o specie căreia i-am zice realism magic. Pentru că felul în care văd eu realitatea nu o privează de multă magie, îmi pare acum de la sine înțeles că asta ar fi zona mea preferată.
Dacă ne întoarcem la cinema, acum. Care a fost primul film pe care l-ai văzut și te-a impresionat? Îți amintești momentul?
Anul acesta este Centenarul Fellini și asta îmi amintește cu vinovăție că trebuie să răspund și la niște întrebări despre maestrul italian. De ce pomenesc asta acum? Pentru că tatălui meu îi plăcea tare mult Fellini, mai ales Amarcord. Și filmul ăsta mi-a rămas în cap ca și cum ar fi primul film pe care l-am văzut, dar nu este așa deloc. Memoria și imaginația noastră împart aceeași emisferă, de asta inventăm amintiri ori trăim fantezii atât de reale despre propriul nostru trecut. Dacă sap mai tare în mintea mea, parcă reușesc să dau de primul film care m-a impresionat. Eram tare mic și tatăl meu mă luase la Cinema Buzești, unde duminica se dădeau desene animate. Urma să vedem pentru prima dată un film la cinema (mi s-a povestit mai târziu că era vorba de Popeye Marinarul). Trebuie să fi fost iarnă și atât de rece în sala de cinema, dar la fel de bine este posibil să fi fost o vară lipicioasă, însă am înregistrat cu limpezime stupoarea acelui băiețel la prima vedere a unui ecran de cinema. Am strigat cu bucurie: „Tata, dar ce televizor mare!”.
Cu Fellini am avut aceeași relație pe care am avut-o cu tatăl meu: când ne plăceam teribil, când nu ne suportam. Amarcord însă a rămas mereu printre filmele mele preferate, fie numai și pentru scena în care acei puști din Rimini se duc la cinema. Probabil, recunoșteam o experiență unificatoare.
Destăinuie-ne câteva nume de regizori care îți plac, pe care îi urmărești.
Sunt o mulțime de regizori ale căror filme le aștept ca pe niște evenimente. De la turcul Nuri Bilge Ceylan, danezul Lars von Trier, suedezul Roy Andersson, austriacul Michael Haneke până la conaționalii noștri Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer, ale căror filme, recunosc, îmi provoacă o plăcere teribilă. Și americani sunt câțiva foarte interesanți, dar mai ales acum sunt fascinat de stranietatea cinemaului asiatic. De multe ori, mă zgâiesc la imaginile de pe ecranul unui cinema în vreun festival și nu-mi pot da seama dacă acel film asiatic mi-a plăcut ori ba. Atât de stranii sunt. Însă, pe lângă gusturile mele ori tropii culturii în care m-am născut, sunt și alte bariere care mă împiedică să înțeleg pe deplin unele filme venite de acolo. Pe de altă parte, cinematografia este chiar un instrument perfect pentru a descoperi alte feluri de a privi lumea.
„Educația selectează, iar cultura cimentează”
Ce părere ai despre școala românească de film, acum, când nu mai sunt alocate bugete suficiente. Cum vezi lucrurile azi?
Depinde ce anume se înțelege prin această sintagmă. Eu, de pildă, prin școala românească de film nu înțeleg numai regizorii, profesorii, teoreticienii, ci mai cuprind aici și departamentele tehnice, adeseori ignorate, dar care, v-o jur, sunt vitale. Directorii de imagine, sunetiștii, scenariștii, scenografii și alți mulți implicați într-un film, toți și-au pus amprenta cumva pe ceea ce se cheamă maniera românească de a face filme. Să vedem acum dacă este adevărat că nu mai sunt alocate bugete. Nu, nu este adevărat, sunt din ce în ce mai multe filme produse și, în ansamblu, industria de film a crescut. E adevărat că vin o mulțime de producții din afară și noi nu avem suficient de mulți tehnicieni, în așa fel încât abia asta va fi o problemă pe termen scurt. Deci dacă vreți un răspuns rapid, cred că e nevoie de școli tehnice pentru industria cinematografică românească. Mai trebuie și o lege a cinematografiei, dar pentru asta este nevoie de un parlament cu o minimă înțelegere a politicilor culturale. Evident că într-o țară ca a noastră, în care răpirile ca în deșertul mexican au devenit subiect frecvent al știrilor, pare că nu cultura este prioritatea, dar eu zic că este pe dos. Toate atrocitățile de acum se întâmplă tocmai pentru că nivelul educației a scăzut până la nivelul grotelor, iar standardele culturale nu mai depășesc celebra combinație de pâine cu sare la care se adaugă câte un dans popular.
O spun mai pe șleau. Educația selectează, iar cultura cimentează. Când lipsesc cele două din politica unui stat, este posibilă rezistența insulară în, cum se spune în limbajul nou, bula fiecăruia. În opinia mea, statul român a eșuat lamentabil în tentativa sa de modernizare, iar instituțiile culturale, excesiv de politizate, sunt doar o sursă de sinecuri pentru nepotismul cel mai inept cu putință.
Luați la rând toate instituțiile culturale și veți vedea că acolo se intră fără nicio urmă de speranță.
Ce ai acum pe agenda ta de lucru pentru anul acesta și pentru cel ce urmează? Ca regizor, producător și scriitor.
Am o animație pe care vreau să o termin, al cărei scenariu este inspirat de una dintre povestirile din Erata și am început lucrul la un lungmetraj și la celelalte două filme care, împreună cu Cadoul de Crăciun, ar trebui să alcătuiască un triptic intitulat Exit 89 sau Ieșire de Urgență. Dar am și o carte de povestiri pe care ar trebui să o termin. Sunt și eu curios să le văd făcute.
Care au fost mentorii tăi, ca scriitor?
Am lăsat la urmă această întrebare pentru că îmi pare cea mai grea. Implică și niște note biografice precum, de pildă, absența unor personalități cu o oarecare limpezime morală în anii ’90. Părea totul atât de tulbure și de mâlos, încât toți cei care au supraviețuit comunismului aveau ceva de pacienți scăpați dintr-o leprozerie. Păream toți atinși de molima comunistă. Sigur, au fost și disidenți, au fost și oameni care au îndurat hristic pușcăria, precum Nicolae Steinhardt, pe care l-am iubit pur și simplu fără să-l fi cunoscut, dar în mare parte scriitorii, ca și actorii, au avut parte de un tratament bunicel în cel mai neomenesc regim din lume. Drept urmare, puține condeie au fost de admirat, însă amintesc, printre cei care au îmbinat curajul cu literatura, pe Mircea Dinescu, Andrei Pleșu ori Mircea Horia Simionescu. Din lumea filmului, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Mircea Daneliuc și Victor Rebengiuc sunt, fără tăgadă, și niște mari artiști, dar și niște personalități cu statură morală.
Cu toate acestea, dacă ar fi să dau un răspuns cu laserul, el ar fi: am iubit scriitorii latino-americani atât de tare, încât am învățat limba spaniolă. Odată, mi-am făcut curaj și i-am scris lui Abel Posse, autorul argentinian al Câinilor Paradisului, și, când îmi pierdusem orice speranță, am primit un răspuns. Am fost atât de fericit câteva zile! Altădată am schimbat două cuvinte cu Mario Vargas Llosa, dar n-am să le uit niciodată.
Vei merge la Berlinale anul acesta? Ai mai fost până acum? Care este pulsul festivalului, cum l-ai simțit?
Este posibil. Pentru o întâlnire cu un tutore (mentor, în termenii dumneavoastră) care mă consiliază în privința unui scenariu. Am mai fost la festival pe vremea când am locuit câteva luni la Berlin. Ca orașul, Berlinala este iconoclastă și mai punk. Te poți urca liniștit cu bocancii pe scenă. Probabil că este opusul Oscarurilor, unde totul este ca la o nuntă.
Regizorul Bogdan Mureșanu (centru), Ioana Flora și Tudor Platon au primit Premiul Academiei Europene de Film - Cel mai bun scurtmetraj (Foto: EFA_Christian Schulz)
Ce te dezamăgește în această lume? Când pregăteai drumul filmului tău către Oscar ai cerut susținerea Ministerului Culturii și a altor instituții de stat, ajutor pe care nu l-ai primit. Cum ai perceput tăcerea lor?
Amăgire ori dezamăgire, amândouă au legătură, măcar etimologică, cu lumea vrăjită ori dezvrăjită de care povesteam mai devreme. Și, repet, că eu îmi închipui că ar fi mult miracol în această lume, așa încât nu pot fi dezamăgit cu una, cu două. Însă pot fi uluit, în cazul de față, uluit de-a binelea, de neimplicarea fostului Minister al Culturii, care a ignorat mesajele noastre de ajutor când am fost anunțați că un film românesc a intrat pe lista scurtă de zece filme pentru Oscar. Fiind vorba despre un eveniment excepțional (s-a întâmplat doar a doua oară într-o sută de ani de cinematografie românească, după prezența pe lista scurtă a filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu), era firesc ca implicarea instituțiilor culturale din România să fie măcar ordinară, dacă nu extraordinară. N-a fost defel.
Am semne că actuala echipă din Ministerul Culturii are o altă gramatică după care funcționează și îi doresc succes. Sper să schimbe ceva măcar până la nivelul acceptabilului, dacă nu al rezonabilului.
În privința Centrului Național al Cinematografiei, vă spun drept că, în opinia mea, actuala conducere este cea mai bună pe care a avut-o acest centru vreodată. Și asta este halucinant, pentru că n-a catadicsit să se implice în vreun fel consistent. Deci, dacă așa arată cea mai bună conducere din toate lumile posibile, înseamnă că eu mă amăgesc singur crezând că se va schimba vreodată ceva în acest Absurdistan. Vom continua să ființăm (cuvânt tare drag tuturor patriotarzilor surzi și orbi la realitate) în registru Dadaist, pentru că, la urma urmei, noi am l-am inventat. Pacienții vor lua în continuare foc pe paturile spitalelor, autostrăzile vor deveni tot mai elaborate pe hârtie și cererile online se vor depune la etaje din ce în ce mai superioare.
A, și vine sesiunea de finanțare CNC, și iar or să stea cineaștii la coadă cu sacoșele pline de scenarii! E o imagine minunată, demnă de un suprarealist de-al nostru. Vă vine să credeți ori ba, dar în anul de grație 2020 nu există posibilitatea să dai un simplu SEND unor dosare imense. CNC-ul încă nu are un site care să-i permită gestionarea aplicațiilor online. Pe de altă parte, o coadă cu sacoșe pline de scenarii (coada umple un hol întreg) este o imagine care merită păstrată doar pentru cruda ei frumusețe.
Ce îți amintești din copilăria ta? Care sunt lucrurile care te-au marcat, și de care nu te poți despărți?
Câtă invenție e în orice amintire! Și cât de incert devine trecutul cu fiecare zi care trece! Eu îmi reprezint memoria ca pe un uriaș spectacol în care se ridică mereu butaforii imprecise și decoruri abracadabrante, care trec drept reconstituire fidelă, însă amintirile nu sunt decât o proiecție a prezentului asupra trecutului. Sigur, sunt traume atât de puternice încât te pot ține captiv unui trecut, însă de cele mai multe ori ne activăm scutul de protecție al uitării. Deunăzi, am ajuns în Bușteni, un loc în care am mers de multe ori în copilărie cu sora mea, mama noastră și mulți alți prieteni. Am trecut întâmplător pe lângă Căminul Alpin și, dacă nu mi-ar fi atras atenția un prieten, nu l-aș fi recunoscut. Creierul meu a fost inundat brusc de crâmpeie de trecut, unele ciobite, altele clare, dar toate din anii ’80, când eram copil. Am încercat să le pun cap la cap, dar n-am reușit, așa încât le notez aici: pasta de dinți Maxam, pe care mi-a arătat-o fata cabanierului ca pe o piesă din tezaurul familiei, poveștile pe care le inventam și le treceam drept filme văzute pe video, deși noi n-aveam video, șarjele în ciulinii înalți, când noi eram înarmați cu bețe, și o excursie pe traseul Căminul Alpin - Gura Diham - Mălăiești - Vârful Omu - Babele - Bușteni (Căminul Alpin) cu o rudă de-a noastră, istoric la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, și băiatul lui, Toni, ceva mai mare ca mine. Mă gândesc că dacă o simplă clădire mi-a prilejuit căderea asta în trecut, ce s-ar întâmpla dacă aș face asta programatic. M-aș muta în timp și nu vreau. Mie-mi place mult prezentul meu și mă agăț de el cum pot, dar și el se prăbușește cu iuțeală în trecut.
La ce visezi?
Iubesc marea atât de tare, încât am vrut să mă fac marinar odinioară, așă că ea apare și în visele mele. Visez să-mi mut toată biblioteca într-o casă pe o insulă grecească ori croată și să-mi petrec câțiva ani citind cărțile pe care am vrut mereu să le citesc, dar nu am avut vreme.
Ce înseamnă iubirea pentru tine?
Sunt în plină cercetare. Revin cu un răspuns complet.
