Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Cum te-ai pomenit scriitor, Cosmin Leucuța (de la leucă probabil…)? Cum/când te-a tras ața spre litere (inițial spre Drept, nu?), spre povești? Și de unde vii tu? Și unde vrei să ajungi?
- Cosmin Leucuța: Scriitor m-am pomenit literalmente din greșeală și din plictiseală. În toamna lui 2000, pe când copiii încă se puteau plictisi, împreună cu un prieten am hotărât că o să scriem niște romane. Am scos caietele dictando pe care le aveam pregătite pentru începutul clasei a VIII-a și ne-am pus pe scris. El s-a lăsat după un timp, și a devenit muzician. Eu nu, și iată-ne aici. Cândva, la scurt timp după acel moment am citit „Dune” și fascinația pentru lumea zugrăvită de Frank Herbert m-a atras și mai tare spre povești.
Fiul tâmplarului, fiul croitorului
- „Dune” - irezistibilă!
- Exact… În liceu m-am înscris la profil filologic, iar Dreptul l-am făcut pentru că nu mă atrăgea prea mult Arhitectura, și nici n-aveam chef să fiu elev până la 30 de ani la Medicină. De oprit nu m-am mai oprit din scris, dar am făcut o pauză la un moment dat, pe la finalul liceului, când mi-am dat seama că nu aveam o bază solidă. Problema era lipsa lecturilor, sau mai degrabă lipsa unor lecturi diverse. Citeam puțin, și în mare parte titlurile erau cele din programa școlară, așa că evident textele mele sunau ciudat, cumva artificial. Neavând pe cineva care să mă îndrume (ai mei au fost tâmplari și croitori), am ajuns cumva la concluzia că era nevoie să citesc mult și să încerc să absorb cât de multe pot din cărțile respective.
- Și-ai început să citești tot ce-ți pica în mână, ori îți stabileai repere de lectură?
- Citeam orice îmi cădea în brațe, mai primeam recomandări, mai dădeam din greșeală peste titluri interesante, făceam conexiuni. În paralel mai și scriam, pentru că cititul îți face poftă de scris. Am ținut-o așa vreo cinci ani, până când, la finalul facultății mi-am spus că venise vremea să mă apuc de un roman mai serios. Și așa s-a născut „Laptele negru al mamei”.
O mie nouă sute optzeci și șase
- Ce titlu interesant!
- Eh, e o proză de tinerețe, ca să zic așa… De venit vin din Arad. Am mai locuit în câteva orașe de-a lungul timpului, dar Aradul rămâne locul meu de suflet. Cât despre unde vreau să ajung… nu îmi prea fac planuri de genul acesta. Așteptăm și vedem.
- Hai că te-am încercuit cu mirările mele de început și-am ratat să te felicit (sincer!) pentru cea mai nouă carte, cea cu titlu lung: „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni” (Humanitas, 2024). Chiar, cum ai ales acest titlu? Ți-a picat pata pe el, ți-a plăcut și gata, asta a fost? Tot aici: care crezi că sunt (și de ce), Cosmin, cele mai nocive minciuni ale lumii în care trăim astăzi?
- Mulțumesc, mă bucur că ți-a plăcut. Titlurile le aleg de obicei dinainte de a scrie cărțile, iar pentru acest volum alesesem inițial titlul „O mie nouă sute optzeci și șase”. Cartea începea cu o listă de câteva pagini în care erau menționate, cronologic, toate marile evenimente socio-culturale ale anului 1986, iar de acolo intenționam să scriu 10 proze scurte care, pornind de la acele evenimente, urmau să descrie o istorie alternativă a următoarelor patru decenii.
Realitatea din spatele realității
- Complex.
- Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că am deviat semnificativ de la planul acesta, și când am pus ultimul punct titlul nu se mai potrivea deloc. Așa că am recitit tot și am simțit că noua temă a cărții era realitatea din spatele realității pe care o vedem, cât de urâtă este ea de fapt, cât de tare mi-aș dori s-o pot ignora la nesfârșit, și așa am ajuns unde suntem.
- Cele mai mari minciuni ale lumii de ieri, ale „comunismului cu față umană” (ale iliescianismului) - care crezi că au fost și sunt, Cosmin? Erai prea mic în ceaușism - aveai trei ani la așa-zisa revoluție, nu? - și totuși ai o proză impregnată de tarele acelor ani. Mă refer în special la „Adela”, textul care deschide noul volum și care pe mine m-a impresionat profund (nu-mi mai amintesc, foloseau românii încă din acei ani expresia „OK”?).
- Minciunile, românești sau străine, comuniste sau capitaliste, sunt aceleași de zeci de ani, nu s-a schimbat nimic esențial în afară de formulări. Ce auzi azi, auzeai și atunci. Retorica se adaptează mereu noilor vremuri. Da, aveam 3 ani la revoluție, abia pe la mijlocul anilor ’90 îmi încep amintirile. „Adela” mi se pare că e mai mult despre copilărie și pierdere (a se citit „maturizare”) prematură, decât despre minciuni. Și da, românii, sau cel puțin ai mei foloseau „OK” în anii ’90.
Zece ani de paralele
- Ce ți-ai dorit dintotdeauna să scrii și n-ai reușit încă?
- Două chestii: un roman cyberpunk și un roman format 100% doar din dialog.
- Roman sau proză scurtă? Ce conturezi mai ușor?
- Un răspuns stric avocățesc ar fi „depinde”. Acum câțiva ani aș fi zis categoric roman, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Având în vedere că se fac aproape 10 ani de când scriu în paralel proză scurtă și roman, chiar n-aș putea spune. Ca timp fizic de scriere, diferența s-a dovedit uneori neglijabilă. Mi-am petrecut un an scriind romanul „Hoodoo”. Adică, timp de un an, zilnic am scris câteva ore la el. Am proze scurte pe care le-am scris în câteva ore, unele chiar dintre cele apărute în volumul „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”. Dar apoi s-a întâmplat și reversul.
(Re)orientarea spre minimalism
- Adică?
- Anul ăsta, în primăvară, am scris un roman în cinci zile. O altă proză din volumul amintit mai sus mi-a luat exact tot atâtea zile s-o scriu. Sigur, complexitatea e diferită, în general, dar există și excepții. În general îmi place să cred despre mine că sunt scriitor de cursă lungă, dar parcă în ultima vreme am tendința să migrez spre chestii mai concise, minimaliste. Parcă lumea asta e prea plină de trăncăneală aiurea și simt nevoia să mă îndepărtez de așa ceva. Poate o fi doar o perioadă. Vedem.
- De ce scrii, Cosmin? Ce-ți dăruiește această îndeletnicire? Ce-ți răpește (în afară de timp)?
- Acum ceva vreme aș fi dat și eu răspunsul acela clasic al tinerilor scriitori prea entuziasmați: „scriu pentru că nu pot altfel”. Anii m-au mai domolit. Se poate și fără, nu e imposibil. Ce-mi dăruiește scrisul? Există o formă de adrenalină care mă cuprinde când dau peste un subiect care-mi place și reușesc să construiesc în jurul lui o poveste care să mi se pară bună. Mereu am încercat să scriu poveștile pe care aș fi vrut să le citesc. Asta e o regulă care nu s-a schimbat de aproape 25 de ani, de când m-am apucat de scris. Oricât de blazat ai fi, să vezi cum o poveste la care ții prinde contur și ajunge acolo unde trebuie să ajungă cu bine e o chestie care mereu te înfioară. Apoi poveștile astea ajung la cititori, și de la ei vin înapoi la tine oglindirile propriilor lor trăiri. De răpit (în afară de timp), nu-mi răpește nimic. Chiar dacă uneori s-a întâmplat să văd scrisul ca pe o corvoadă, până la urmă nu mă obligă nimeni să o fac, prin urmare niciodată n-am nutrit sentimente de respingere față de scris. Îmi place, uneori chiar mă provoacă. Îl practic atunci când am timp.
Decent-indecent
- Se poate trăi decent din scris în România de astăzi?
- Nu se poate trăi nici măcar indecent.
- Unde începe și când se sfârșește ziua scriitorului Cosmin Leucuța? Cum arată o astfel de zi? Sau scrii pe apucate, în funcție de ferestrele pe care le poți deschide/închide în timp?
- Nu am zile de scriitor. Mă trezesc, merg la birou (sau lucrez de acasă), am grijă de copil, fac cumpărături, curat, tot felul de plimbări în stânga și în dreapta, mă ocup de casă, de grădină, dacă am timp seara stau la un film sau la un pahar de vin. Nimic spectaculos. Duc o viață simplă. În ultimii ani scriu atât de puțin și de rar încât dacă ai clipi, ai rata complet „viața mea de scriitor”. Dar dacă mi s-a umplut urciorul cu povești, aștept până când toată lumea doarme și nu mai mișcă nimic în jur, și atunci deschid laptopul și scriu ce am de scris. O altă problemă pe care am descoperit-o recent, pe lângă lipsa timpului, este că îmi vine din ce în ce mai greu să mă concentrez. Din cauza asta, de obicei încerc să scriu cât mai mult într-o singură sesiune, dacă se poate să termin tot dintr-un foc e perfect (dar nu se prea întâmplă), pentru că nu știu când o să prind următoarea fereastră de lucru. Înainte totul se mula pe scris, acum scrisul se mulează pe restul activităților mele. Nu-mi permit luxul de a sta ore întregi în fața unui ecran, scriind și ștergând le nesfârșit. Tot procesul ăsta rulează în fundal la mine, în timpul zilei (sau zilelor), și abia când totul e organizat, scris și rescris, abia atunci mă pun la lucru.
Lecții
- Ce-i iubirea, Cosmin?
- Nu-s sigur că știu. Poate iubirea e cine pe cine învață mai bine o lecție. Cred.
- (Pro)vii dintr-un univers cosmopolit (sau cel puțin așa arăta odată un oraș din vestul României). Cum s-a schimbat în ultimele două decenii viața în această aripă de țară? Cum te-a schimbat pe tine?
- N-aș folosi cuvântul „cosmopolit” ca să descriu Aradul sau Timișoara. Ultimele două decenii au fost destul de liniștite pe aici, prin vest. Pentru mine însă lucrurile n-au fost neapărat așa. Am plecat de acasă în 2005, la facultate (la Timișoara), apoi am locuit un an în București (Evul Mediu al existenței mele), apoi m-am întors în Arad, după alți doi ani m-am mutat definitiv la Timișoara, m-am căsătorit, am devenit tată etc. În toată perioada asta am schimbat joburi dintre cele mai diverse (am fost salahor în construcții, am făcut asigurări în vamă, am făcut pe avocatul, am făcut planificare de producție pentru multinaționale, am fost coordonator de transporturi la alte multinaționale etc). Toate astea mi-au alternat starea de spirit de la calmă la mega-stresată, și viceversa, dar de schimbat nu cred că m-au schimbat prea mult.
Extrem și aberant
- Ce scriitori ții aproape de inimă? Ce te-a făcut să-i admiri (pe fiecare în parte)?
- Îmi place de Andrei Mocuța, un arădean de-al meu, pentru că orice ar scrie, proză sau poezie, pare mereu în elementul lui, e un scriitor cameleonic. O foarte apreciez pe Suzana Tănase pentru forța ei narativă care face până și cele mai sinistre povești să te atingă în cele mai frumoase moduri. Și alții. De pe afară îmi plac mulți scriitori, nici n-aș avea habar de unde să încep. Bret Easton Ellis e unul dintre cei care mi-au influențat scrisul. Îmi place foarte mult minimalismul și nostalgia din cărțile lui. John Updike îmi place pentru felul poetic și limbajul arhaic în care își spune poveștile. Lista poate continua mult și bine.
- Se desprind din romanele tale repezi și prozele scurte fel și fel de portrete, portretul României ultimelor două decenii, până la urmă. Ce-ai schimba, Cosmin, în țara asta pentru ca oamenii să trăiască mai bine?
- Încerc să nu fac pe moralistul. Dar dacă trebuie musai să răspund, aș pune taxă pe nesimțire și nepăsare. Sună extrem și aberant, dar situațiile extreme și aberante cer astfel de soluții.
Avem de toate
- Ce crezi că-i lipsește romanului românesc contemporan pentru a se impune la nivel internațional? N-avem o cultură mare? N-avem putere financiară? N-avem talent?
- Avem de toate din cele de mai sus, dar cumva nu prea reușește să se închege ceva care să intereseze pe publicul de afară. Poveștile românești despre mizerabilismul rural și, mai nou, cel urban sunt prea puțin interesante pentru lumea de afară. Și pe bună dreptate. Sunt român și chiar și pe mine au ajuns să mă plictisească. Mi se pare că suntem prea absorbiți de propriile noastre vieți și drame și ne e cam greu să gândim la scară largă, iar piața de carte de afară adoră o poveste universal valabilă. Multe povești românești își cam pierd relevanța odată scoase din spațiul carpato-danubiano-pontic pentru că sunt prea adânc ancorate doar în realitatea românească. Cred că ar trebui să pornim cu niște povești puțin diferite de media actuală românească, atât ca subiect, cât și ca abordare. Avem nevoie de o infuzie de imaginație, cred că ar trebui să ne îndepărtăm serios de autobiografismul care bântuie literatura română contemporană.
Carte nouă, poveste veche
- Am luat și eu la mână proza scurtă și romanele tinerilor noștri scriitori - unele chiar sunt niște oglinjoare întoarse spre sine. Ceea ce n-ar fi tocmai rău, doar că se simte în scriitura aceasta atât de intimă lipsa unei culturi solide, a lecturilor marilor cărți - deci a unui limbaj rafinat. Unora le lipsește chiar și mesajul… În fine, să nu confisc spațiul și să-ți risipesc răbdarea…
- Adevărul e că nu orice poveste sau fază despre care ne-au spus prietenii că „ar ieși o carte faină din ea” chiar merită să devină o carte. Trebuie să ne alegem subiectele cu mai mare atenție, mi se pare că irosim foarte multă energie spunând la nesfârșit aceleași povești. Cunosc autori români care și-au construit cariere durabile publicând cărți peste cărți care spun, practic, aceeași poveste la nesfârșit.
- Nu dăm exemple, nu?
- Le merge bine aici, dar pe-afară toleranța pentru autoreciclarea asta nesfârșită e foarte redusă. Și după ce reușim să captăm atenția publicului internațional, să „get the foot in the door”, cum se zice, după ce reușim să le demonstrăm că putem juca jocul lor, acela e momentul să scoatem la iveală poveștile românești. Sau poate nu. Poate ar fi mai bine să ne mișcăm și noi înspre o zonă nouă a literaturii, să diversificăm serios paleta de subiecte.
Săgeți către edituri
- Dar scriitori talentați avem?
- Talent avem, de asta sunt sigur, l-am văzut de multe ori la treabă. Și editurile trebuie să facă mult mai multe pentru autorii lor, inclusiv să se ocupe activ de promovarea lor pe afară. Nu mă refer aici la greii precum Cărtărescu & co, ci și de alții la fel de promițători. Ar fi de asemenea foarte util dacă ar scoate și la noi capul, în sfârșit, instituția agentului literar. Afară e o piesă esențială în mecanismul pieței de carte. La noi, fiecare merge pe unde poate, combină ce poate, se mulțumește cu ce i se dă, și de multe ori tot procesul ăsta poate fi extrem de demoralizant pentru un autor.
- Ce bei când scrii, Cosmin? (ți-a plăcut asta, recunoaște!; ori m-ai înjurat cu sete?)
- Am zâmbit. Nu știu cât de tare se mai aplică faza asta cu scriitorii care beau ca să poată scrie. Sincer, nu prea fac nimic altceva când scriu. Nici măcar nu mai beau. Înainte țineam lângă mine un pahar de vin sau de whisky, dar în ultimii ani, nimic. Cum ziceam mai devreme, găsesc că-i din ce în ce mai greu să mă concentrez, orice mă poate distrage. E adevărat și că odată ce mă așez la taste scriu cu așa o viteză încât mi-e realmente greu să privesc în altă direcție sau să-mi ridic degetele de pe cuvinte.
Urmează „Prima dragoste”
- Ce planuri editoriale ai? Ce (ne) pregătești?
- Cine mi-a urmărit evoluția, a înțeles că secvența mea editorială este roman-proză scurtă-roman-proză scurtă. Cum tocmai am publicat un volum de proză scurtă, urmează deci un nou roman. Care va ieși la iarnă, la Editura Paralela 45, în colecția „Prima dragoste” coordonată de Diana Iepure. Romanul se numește „Big in Japan”, și povestea scrierii lui este probabil cea mai interesantă dintre toate cărțile pe care le-am scris, dar nu vreau să intru prea mult în detalii aici, va veni vremea ei când va veni. Evident, fiind deja scrisă, următorul lucru la care-mi stă mintea acum va fi un alt volum de proză scurtă. Problema e că nu mai am nimic scris, n-am mai scris nicio proză scurtă de anul trecut. Ținând cont că scriu vreo 3-4 pe an, și îmi trebuie măcar vreo 10 pentru un volum, probabil următoarea carte va ieși prin 2027. În cel mai bun caz. Titlul îl am deja, conform tradiției, dar nu știu despre ce vor fi poveștile, care va fi tema fundamentală a cărții, dacă va avea o temă sau vor fi doar povești aleatorii… Și, desigur, trebuie să și scriu poveștile.
Ah, femeia!
- Ce înseamnă pentru tine femeia?
- În primul rând, o sursă infinită de inspirație. De-a lungul anilor am învățat multe de la femei. Fac parte din generația copiilor crescuți de mame singure, așa că de la femei am învățat inclusiv lucrurile pe care ar fi trebui să le învăț de la un bărbat. Așa că nu-i nicio mirare că ele sunt cele mai puternice și interesante personaje care-mi populează cărțile.
- Ce cărți te-au impresionat de-a lungul anilor de lectură?
- Destul de greu de spus. Dar și ușor. Fiind unul dintre scriitorii care n-au absolut niciun fel de pregătire (nu rude sau prieteni scriitori, nu cenacluri, nu cursuri de scriere creativă, nu facultate de litere, nu master sau doctorat în literatură, nu mentori din tagma literară etc.), formarea mea e una strict naturală. Tot ce știu despre cum se spune o poveste, am învățat din cărți sau din filme. Dacă e să merg strict la țintă, cartea care m-a făcut să vreau să devin scriitor a fost „Dune”. După ce am citit-o mi-am spus: „Și eu vreau să fac cu alții ce a făcut Frank Herbert cu mine”.
De la om, la scriitor
- Ce ambiție!
- După un timp am pus mâna pe „Povestea fără sfârșit”, și acolo am descoperit un izvor literalmente nesecat de imaginație pură. Dintre toate cărțile despre ticăloșia umană, „O mie nouă sute optzeci și patru” a fost cea mare m-a marcat cel mai mult. „Crimă și pedeapsă” a fost una dintre doar trei cărți care aproape m-a făcut să plâng (celelalte două au fost „Povestea fără sfârșit” și „The Disaster Artist”). Alte cărți care m-au spulberat, într-o ordine aleatorie: Frankenstein, Blonde, Blood Meridian, The Color Purple, Greybeard, 4321, The Shinning, Rabbit is Rich, Push. Sunt mare fan al romanelor grafice și comics-urilor, multe dintre ele mă inspiră la nivel stilistic sau vizual. Recomand cam orice de Alan Moore (musai Watchmen și V for Vendetta), dar și titluri precum 100 Bullets, Sin City, Preacher, The Boys, Scalped.
- Ce-i spune cel mai des omul Cosmin Leucuța scriitorului Cosmin Leucuța?
- Ar trebui să scrii.
Povești cu scotch
- Dacă-ți mai stă ceva pe limbă, spune răspicat. Eu mă opresc aici. Mulțumesc. Tastatură ușoară! (sau preferi ductul stiloului?)
- N-am mai scris cu stiloul din liceu. Am descoperit că sunt mult prea haotic în gânduri și executare pentru foaie. Adesea mă trezeam că trebuia să inserez pasaje destul de lungi între două fragmente. Am găsit o soluție interesantă: scriam pasajele respective pe foi separate, apoi le lipeam cu scotch de foile de care aparțineau. După un timp, tot manuscrisul a început să arate ca o carte de copii pop-up. Foarte nepractic, așa că am avansat la tastatură digitală, și lucrurile au mers bine de atunci încoace. Și cu asta, basta. Îți mulțumesc foarte mult pentru întrebări și provocări, Florian!
Despre autor
Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. În 2013, romanul Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă Numele altora (Casa de Pariuri Literare). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul Hoodoo (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (Casa de Pariuri Literare, 2021). Este prezent în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.
„Scriitor m-am pomenit literalmente din greșeală și din plictiseală”, Cosmin Leucuța
„În liceu m-am înscris la profil filologic, iar Dreptul l-am făcut pentru că nu mă atrăgea prea mult Arhitectura, și nici n-aveam chef să fiu elev până la 30 de ani la Medicină”, Cosmin Leucuța
„Minciunile, românești sau străine, comuniste sau capitaliste, sunt aceleași de zeci de ani, nu s-a schimbat nimic esențial în afară de formulări”, Cosmin Leucuța
„Anul ăsta, în primăvară, am scris un roman în cinci zile”, Cosmin Leucuța
„Parcă lumea asta e prea plină de trăncăneală aiurea și simt nevoia să mă îndepărtez de așa ceva”, Cosmin Leucuța
„Nu am zile de scriitor. Mă trezesc, merg la birou (sau lucrez de acasă), am grijă de copil, fac cumpărături, curat, mă ocup de casă, de grădină”, Cosmin Leucuța
„Am fost salahor în construcții, am făcut asigurări în vamă, am făcut pe avocatul, am făcut planificare de producție pentru multinaționale”, Cosmin Leucuța
Sursa foto: Arhiva personală, Humanitas
