Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Omul cu chitara + poet + bucureştean = Mircea Vintilă. E cea mai simplă adunare pe care am făcut-o vreodată. Şi este singura adunare unde nici măcar nu trebuie să faci calculul ca să primeşti rezultatul. Când spui numele de Mircea Vintilă automat vei avea 3 imagini în faţă: chitara, nelipsita chitară care strunită de el sună altfel, versurile ale lui sau ale poeţilor care l-au făcut să cânte şi umorul cum numai un bucureştean autentic are. L-am întâlnit la o ceaşcă de cafea pe Mircea Vintilă omul care poate spune oricând că şi-a trăit viaţa în versuri. Pentru că, deşi a semnat doar albume, asta este: un poet al muzicii.
Sabina Iosub: Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră?
Mircea Vintilă: Dacă nu era muzica și dacă nu era dragostea pentru muzică și educația pe care am avut-o de la părinții mei și de la nașul meu cel care prima oara m-a învățat să cânt și mi-a explicat primele noţiuni despre cântatul la vioară despre chitara după aceea, despre chitara clasică așa cum erau ei obișnuiți... fără ei eu nu cred că aș fi făcut mare lucru. Dacă n-ar fi existat dorinţa părinților mei de a-și ghida copilul spre artă și dragostea mea pentru muzică cred ca aș fi rămas un simplu inginer : copil fiind treceam pe la Sala Palatului și mă gândeam: Oare eu voi putea vreodată să ajung să cânt aici? A fost un moment foarte important atunci când am terminat institutul de construcții și am fost repartizat la Sibiu unde se construia un mare baraj și am lucrat șase luni acolo...
Sabina Iosub: Ce faceaţi?
Mircea Vintilă: Am fost inginer, era deschidere de șantier și cum eu am terminat la Politehnică mașini și utilaje pentru construcții mă ocupam de excavatoare, de buldozere, de macarale. Pentru că eram la început am fost dat în grija unui maistru. Mai chiuleam din când în când mai ales că acolo era o zonă superbă. Atunci eu cântam deja - a fost o perioadă extraordinară, perioada apariţiei Beatles, Rolling Stones, toate formaţiile și a fost acea perioadă plină de compoziții. Cred că a fost un dar de la Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în lume în perioada aia pentru că au ieșit niște formaţii și niște cântăreți și niște cântece au fost compuse care au rămas și vor rămâne definitiv în mintea oamenilor. Copil fiind, având niște noțiuni de vioară și de chitară pentru că naşul meu era dirijor într-o orchestră simfonică și ascultând toate nebuniile și toate cântecele care erau compuse, normal că toată lumea îşi dorea să-şi facă o formaţie, să cânte, să apară pe scenă. Şi atunci au început primele cântece compuse. Eu zic că nu sunt rele pentru perioada aceea. S-a compus atunci și Lordul John care se cântă și acum cu un succes extraordinar, La fereastra spre livada e o supriză teribilă pe care am avut-o chiar săptâmâna trecută când cineva mi-a cerut la Constanţa să-i cînt piesa asta. Şi l-am întrebat: de unde ştii tu versurile astea? Pai știu, mi-a zis el, că sunt din cântecele dumneavoastră. Dar ce, dumneavoastră nu le mai știți? Ba le știu, dar rămân surprins că nu mai fac parte din repertoriul meu de ani de zile.
APROAPE 50 DE ANI DE CÂND COMPUNE
Sabina Iosub: Când aţi compus prima oara?
Mircea Vintilă: Cred că în liceu. În 66 sau 67, pentru ca în 68 noi încercam deja să cântăm prin cluburi studențești. Aici e interesant ceva... Eu nu am apărut ca omul cu chitara, eu inițial am cântat ca solist vocal într-o trupă. Din cauza lipsei instrumentelor, nu era mixer, nu erau microfoane, fiecare își făcea formația ținând cont și de ce instrument are pe acasă, că altfel nu puteam sa cântăm. Ascultând la o emisiune de radio, Metronom cu Cornel Chiriac și Geo Limbășanu, ei l-au prezentat pe Bob Dylan care cântase un cântec acompaniat de chitară și de muzicuță, am zis: hopa, deci se poate și așa. Eu cântam, mă acompaniam în casa sau împreuna cu prietenii mei prin parcuri. La casa de cultură a studenților, la Grigore Preoteasa, cantau foarte multe trupe, dar aveau și programe pentru amatori. Și, într-o duminică dimineața, Radu Anton Roman a lansat cenaclul Atlantida unde era mai multă literatură decât muzică, dar unde se obișnuia ca la final sa cânte cineva. La prima ședință a cântat Mircea Florian, iar în duminica următoare am cantat eu. A fost prima dată pe scenă de unul singur acompaniat doar de chitară.
Sabina Iosub: Mai țineți minte ce ați simțit atunci?
Mircea Vintilă: Aveam o emoție destul de puternică, dar m-a ajutat atmosfera prietenească de acolo. Practic spuneam niște poezii acompaniat de chitara mea. Nu era un spectacol propriu-zis. Cântăm două-trei piese. Nu era chiar ca pe o scenă la care publicul a venit, a cumpărat biletul și se așteaptă să te vadă cântând foarte bine. Multe lucruri s-au întâmplat acolo, în casa de cultura. Au cântat absolut toate formațiile importante ale acelor ani și Mondial și Sfinx și Roșu și Negru și Phoenix și Johnny Răducanu. Era foarte interesant ce se întâmpla acolo. Răducanu, de exemplu, cânta atunci la contrabas, nu era la pian. Mă rog, se juca și bridge, era nebunia de pe lume acolo. Ăsta a fost un punct important pentru mine. După aceea tot încercam să cântăm și în formații pentru că era greu să cânți de unul singur. După aceea a venit Cenaclul Flacăra unde am avut prima ședință - eram toți adunați într-o sală mică. Doru Stănculescu a fost primul care a cântat la Cenaclul Flacăra. Erau și cântăreți și doctori și arhitecți și actori, era mare nebunie acolo. Și tot așa s-a obișnuit să cânte cineva ca un moment de respiro pentru că ăia erau acolo să se certe pe operele lor. Și prima dată a cântat Doru Stănculescu două cântece. La ședința următoare am fost invitat și eu - nu prea înțelegea domnul Paunescu ce se întâmpla. Ăla-i la arhitectură, nu știu ăștia sa cânte, ăsta-i la construcții... el tot aștepta să fie cineva și din domeniu, să fie la literatură, la limbi, la ceva. Când colo ăla-i arhitect, ăsta-i inginer... ce-i cu ăștia de au venit ei aici să cânte. Nu prea era el deosebit de interesat, cum nici nu am fost atunci când la liceul Șincai am cantat Un om pe niște scări. Eu văzusem atunci cu Florian Pittiș Istoria unei secunde care ne-a impresionat teribil și eu am cântat un om pe niște scări. Era scena de liceu și în față era domnul Păunescu, funcționa atunci ca un cenaclu, nu ca cenaclul-spectacol cum a devenit ulterior și am văzut că se întoarce așa, se uită urât și l-a întrebat pe Dorin Tudoran care era adjunctul lui: ce-i, mă, cu ăsta de cântă cum cântă. El nu înțelegea cum am venit eu să cânt pe versurile lui. Eu o știam dinainte - atunci când am văzut poezia s-a întâmplat ceva, cum de fapt s-a întâmplat și atunci când am citit Nichita Stănescu de la care nu am decât un singur cântec, Frunză verde de albastru.
Sabina Iosub: Așa vine inspirația? Chiar voiam să vă întreb…
Mircea Vintilă: Probabil… Nu, nu, nu. Aici cântecul a fost compus citind și probabul este o apropiere între linia melodică a poeziei, pentru că fiecare poezie are un ritm, un balans și este un text desrre care Adrian Pintea spunea: Bă, EU SUNT HAMLET, joc în piese, dar nu pot ține minte textul ăsta. Și încă câțiva actori care tot așa citeau pentru că niciodată nu au putut să țină minte textul. Erau chiar impresionați. Ăsta-l fluieră, îl cantă și mai bea și cafea în timp ce-l cântă. Pe cuvant, nu putea, s-a enervat îngrozitor... Frunză verde de albastru, mă doare un cal măiastru etc. Și ăsta bea cafea, iar eu nu pot să spun, eu care am jucat în Hamlet. Era o nebunie. Linia melodică așa vine... am un reportofon cu mine și îți vine o frază. Dar aia e fraza. Dacă începi dupa aceea să lucrezi pe ea și la pian și la chitară și la cutare și nu cânți nota aia care s-a înregistrat, nu mai iese la fel. E ceva care vine pe moment, ce se întâmplă. Aici este un câștig extraordinar că singurul lucru pe care l-am lucrat cu domnul Păunescu în perioada aceea este Un om pe niște scări. Dar celelalte cântece sunt compuse față în față. Exact cum stăm noi acum și povestim, exact așa faceam. Mă întreba: N-ai ceva? Și eu ziceam da, ia uitați aici. Cântând ceva imediat îi venea și lui inspirația și erau pe loc compuse. De asta sunt și frumoase și au și rămas - și Hanul lui Manuc și Pământul deocamdată. Îmi spunea cineva: este compusă în 1974 și fiecare strofă din cântecul ăsta zici că a fost compusă ieri.
Sabina Iosub: L-am ascultat săptămânile trecute și mi se pare extrem de actual…
Mircea Vintilă: Așa mi-a spus cineva și mie recent. Mai stăteam și ascultam cântecul ăsta că io-l cânt în spectacole să văd câți își mai aduc aminte, dar nu reușesc să scap de ei că știu textul și se bucură, și dacă stai și analizezi fiecare strofă... este acum. Acum crezi că este compusă poezia. Și a fost scrisă plecând într-un turneu la Râmnicu Vâlcea - e un popas pe Dealul Negru unde se vând micii aceia uriași, nu ai cum să nu opresti acolo, eram în autocar, domnul Păunescu era în mașină si am oprit, am stat de vorba și la un moment dat zice: Ai ceva? Și eu zic: ba da. Și el zice: ia chitara și urcă în mașină. Și am plecat. Șoferul, domnul Păunescu, secretara domnului Păunescu și eu cu chitara. Și am început să fredonez și el a început să recite. Și a fost gata până la Râmnicu Vâlcea. În mașină e compusa. Seara am cântat-o. Așa vine inspirația, de nu-ți vine să crezi. Făt-Frumos de exemplu, eram în vizită într-o garsonieră pe la Piața Romană – ei, eu am început să fredonez, eram exact așa față în față cu chitara așezată și am început să cânt. Și el bătea ca să intre în ritm (bate cu degetele în masă) și zice: mai zi o dată și a început: Oameni, oameni, frații mei (șoptește) a spus-o până la sfârșit. Și a ațipit. Eu eram înnebunit că nu știam ce să fac. Ce a putut să iasa din el, tensiunea a fost atât de mare încât la doborât. Și eu nu știam ce să fac, nu puteam să mă mișc. Așa a ieșit Făt-frumos. La Dor de singurătate spre exemplu eu eram la Sibiu. Eram în cameră eu domnul Păunescu, Florian Pittiș care mergea cu mașina de scris și bătea el, avea temă traducere și traducea o pagină pe zi. Începusum pregătirile cum ar veni, s-a îmbrăcat, s-a aranajat și eu cântam, domnul Păunescu recita și Pittiș bătea la mașină. După spectacol am mers a doua zi ca să ne odihnim la Păltiniț. La Păltiniș a fost compus tot așa exact de ziua mea. E cu semnătura așa... o să vin eu odată cu un carnețel extraordinar strâns de tatăl meu, nu de mine, el a avut grijă și a adunat foicele, vă dați seama cât de importante sunt, scrise fiecare cum erau pe pasaj.
CINE E MIRUNA?
Sabina Iosub: Cine-i Miruna?
Mircea Vintilă: E, aici a fost o nebunie totală... perioada aia frumoasă și făcuta de, mă rog, liceeni. Erau glumele pe care le făceai în perioada aia de început, de tinerețe și de primii ani de facultate. Au fost scrise numai două strofe.
Sabina Iosub: Dar Miruna există?
Mircea Vintilă: Da, a existat, s-a prăpădit acum câțiva ani. A existat, sigur, și tot ce se întâmplă în cantec este adevărat. Un celebru și bun coleg de facultate este domnul Andrieș care era coleg cu Miruna. Dar i-a făcut și el un cântec, dar ăsta a avut mai mare succes. (râde cu poftă)
Sabina Iosub: A fost o persoană pe care ați iubit-o foarte mult?
Mircea Vintilă: Da, da, da!
Sabina Iosub: Piesa asta dă senzația aia de dragoste nespusă...
Mircea Vintilă: Da, dar și după ce o să vă spun povestea o să vedeți ce s-a întamplat... că totuși parcă Dumnezeu mai vrea să te mai vezi… Și, așa din joacă, glumind, hai să facem aia și uite aici ce cântec. Și a fost un spectacol la Sala Polivalentă. Cu rock, combinații, o nebunie. Miruna, cu mama ei la spectacol. Doamna Gheorghiu. Și ăștia îmi spun: hai măi, cântă și tu aia. Și eu zic: cum să cânt măi dacă nu e terminat cântecul, ce o să spună ăștia că era un cântec pe care nu puteai să-l cânți în perioada aia la radio sau la televiziune. Hai mă, cântă și tu alea două strofe și gata, că am zis că o să-l cânți. Și am cântat! Au înnebunit ăia când au auzit. Miruna, că mi-a zis după aia, era cu maica-sa și îmi spunea că avea așa impresia că se uită toată lumea la ea. Normal că nu știa nimeni ce era acolo. Madam Gheorghiu, maică-sa ne-a zis apoi: “Fata mea nu a avut niciodată pantalonii rupți. Cum puteți să spuneți așa ceva? Sunteți niște golani dacă spuneți asta.“ E, lăsați. Și după aia piesa nu s-a mai cântat deloc, nici măcar între prieteni. În 1990 am avut un spectacol la Satu Mare. Și vine cineva la mine și îmi spune: am și eu o rugăminte la Dvs. Da, spuneți. Dumneavoastră cântați un cântec, Miruna! Da, domle, da de unde știți? Probabil omul era student atunci când l-am cântat singura oară și l-a auzit și l-a ținut minte. Și mă întreabă: dar de ce nu-l mai cântați, că era un cântec atât de frumos... I-am spus că nu l-am mai cântat că erau doar două strofe. Și el zice: păi de ce nu-l terminați? Și așa l-am terminat. Am ajuns în București și am scris și celelalte strofe. Dacă nu mă întâlneam cu omul ăsta și el nu-și aducea aminte de piese, nu-l mai terminam. Și voiam să-ți mai zic ceva extraordinar. Am fost într-un turneu în America, mă rog s-au întâmplat 7000 de chestii, Miruna s-a măritat și a plecat în America și la un moment dat ajung și eu cu Pasărea Colibri în America. Și văd pe hartă că ajungem și la Hollywood aproape unde stătea Miruna. Și am avut spectacol acolo, a și fost, m-a dus la un magazin de chitări - unul dintre cele mai mari din America și acolo m-a ajutat să cumpăr o chitară extraordinară cu un preț bun. Și după un an de zile, că așa vrea Dumnezeu să te mai vezi o dată, Miruna s-a prăpădit. Dar a rămas un cântec.
Sabina Iosub: Ați scris și din tristețe, din durere?
Mircea Vintilă: Nu știu dacă neapărat din durere. Nu, nu! Poate că m-am apropiat prin linia melodica de poezii cu un text cu mai multă tristețe, dar nu, totuși piesele mele sunt pozitive, ușor bășcalioase uneori. Asta și pentru că poate dintre toți eu sunt cam singurul bucureștean. Se și vede în texte și ne spuneau la Colibri: bă, se vede că tu și Pittiș sunteți bucureșteni. Probabil că și doza de umor vine de aici, din vechiul București pentru că actualul București e plin de mai multe generații de oameni veniți din mai multe locuri din țară.
ADMIRATOARELE VENEAU PE ȘANTIER SĂ FACĂ FOTOGRAFII
Sabina Iosub: Apropos de generații, cum se face că ceea ce cântați parcă nu are vârstă?
Mircea Vintilă: Vreau să vă spun că ăia din generația mea nu mai vin la spectacole. Dacă vin unu-doi. Sunt tineri și foarte tineri care probabil că au redescoperit de la părinți. Părinții ascultă în continuare și așa au aflat și copiii lor de muzica noastră. Avem cântece extraordinar de frumoase. Enorm de mulți tineri vin să asculte la concerte. Și știu. Io mă mai joc cu hai, hai să cântăm, și cântă oamenii tot.
Sabina Iosub: V-ați imaginat atunci, în tinerețe, că veți ajunge aici?
Mircea Vintilă: Nu, atunci doar îmi doream să cânt. Treceam pe la Sala Palatului atunci și era dorința aia să cânt și eu acolo. După Siriu a fost Cenaclul Flacăra, am început ușor-ușor să apar în concerte, lumea să se intereseze, am început să cânt în deschiderea unor formații rock. Așa am venit și în București unde 6 luni am lucrat la metrou unde se deschideau lucrările. Eram cu cascheta și mă trezeam cu admiratoarele care veneau să facă fotografii. Era palpitant.
Sabina Iosub: Erau multe?
Mircea Vintilă: Erau, dar nu le vedeai pe toate că nu știai pe unde se ascund. La un moment dat nu se mai putea nici să mă învoiesc de acolo că era program de șantier, iar la un moment dat și inginerul-șef și cei care răspundeau de mine spuneau: haideți să luăm o hotărâre. Și a venit și tatăl meu atunci și mi-a zis să aleg că nu se mai putea și cu șantierul și cu cântatul. Și atunci am decis să mă duc pe scenă, iar tatăl meu, suprinzător pentru mine, nu a zis nu. Iar de atunci nu am mai stat decât pe scenă. Din 1975. Și atunci au început să se miște ușor-ușor lucrurile. Prima dată am fost chemat la emisiuni radio, după a urmat emisiune de TV, apoi apăreai în fiecare săptămână în ziar că era cronica de Cenaclu. Te trezeai dimineața să vezi ziarul la chioșc. La asta a fost bun Cenaclul, că el ne-a strâns pe toți. Fiecare cânta pe unde putea, eram bezmetici, mergeam aiurea. Cenaclul ne-a strâns pe toți și, ce vrei mai mult decât să-ți facă cronica să vezi ce se întampla. Era o tensiune - a aparut apoi radio-cenaclul. La prima ediție am fost eu și am avut o oră emisiune. Păi au înnebunit ăia, cum să aibă un cântăreț o oră emisiune? Era important, ai început să crești, să se întample lucruri.
Sabina Iosub: Nu v-a luat mințile celebritatea?
Mircea Vintilă: Nu! Niciodată, nicio clipă
Sabina Iosub: Dar v-a schimbat?
Mircea Vintilă: Nu!
Sabina Iosub: Cum ați găsit echilibrul?
Mircea Vintilă: Probabil că și construcția mea. Perioada noastră a fost una extraordinară pentru creație. Vedeți ce se întamplă, niciunul nu seamănă cu celălalt. Eu nu semănam de exemplu cu Doru Stănculescu. Fiecare avea personalitatea lui și nimeni nu imita pe nimeni. Fiecare era și personal, dar era și autentic. Nu a fost doar acumulare de informații și de muzică. Aici este nebunia, că fiecare era în zona lui și era important și pretios prin ceea ce era el. Era o creație fantastică!
Sabina Iosub: Aveți un copil de suflet, o anume piesă despre care să spuneți că vă reprezinta întru totul?
Mircea Vintilă: În fiecare piesă există ceva la care țin. La un moment dat, Paul Grigoriu, un om care ținea enorm de mult la noi, îmi zicea: Băi, ai compus așa: Pământul deocamdată, după ai venit cu strada Popa Nan și ziceam gata, se termină. După aia ai scos Miruna și am zis că se termină. Dupa aia venit cu Madama și nu te mai opreai. În fiecare piesă este ceva, nu ai doar un nume. E important de exemplu și Lordul John care pentru prima dată a apărut și la radio și la TV.
Sabina Iosub: Vă reinventați?
Mircea Vintilă: Da! Am fost la multe festivaluri și am văzut mulți tineri. Si este absolut necesar să fii în timp. Dar vreau să fiu în timp cu mine, nu eu ei. Cu asta, cu Musette, i-am rupt. Materialul este compus, șase cântece sunt cu versuri. Musette este pe noul album, dar să văd cum le lansez în continuare.
Sabina Iosub: Ziceați de un nou album...
Mircea Vintilă: Da, este un album. Toată lumea mă întreabă când. O să iasă când o să iasă. Lucrez cu poetul Paul Vinicius, un poet foarte bun și prieten vechi, exact ce ne trebuie nouă, că așa e aici, dacă nu există chimie, nu se poate. Există poezii atâta de frumoase, însă trebuie să-ți cadă muzica pe textul respectiv. Musette sună foarte bine, sună bine de tot, însă sunt importante toate detaliile și orchestrația, și ritmul și balansul.
Sabina Iosub: De asta ia și timp...
Mircea Vintilă: Da, ia și timp. Așa și cu Paul Vinicius. Știu că poți să stai o jumătate de an și să nu fie nimic și să rezolvi totul într-o singură zi. Așa s-a și întâmplat, o jumătate de an am stat și într-o zi le-am primit pe toate. Depinde cum îl duce și pe el linia melodică pe care el o are. Exact cum făceam pe vremuri, ca să știe și el exact cum să împartă.
Sabina Iosub: Cum v-ați descrie ca om?
Mircea Vintilă: Un tip haios, așa. N-am nimic deosebit așa, ieșit din comun din punct de vedere al comportamentului.
CE-AR FI FOST DACĂ...
Mircea Vintilă: Mi-am adus aminte de ceva extraordinar. Spectacol la Polivalentă și, discuție cu Nichita Stănescu, și Nichita îmi zice: ai magnetofon? Da. Păi vii cu magnetofonul la mine. Vin, Nichita. Și tu dai play, cânți la chitară și eu improvizez. Și nu s-a mai întâmplat. Dar ce nebunie dacă era... Și Pittiș la un moment dat îmi spunea: știi ce ar fi interesant? Să faci un cântec cu Păunescu acum. Să vezi cum a fost atunci și cum e acum.
Sabina Iosub: Ați mai apucat?
Mircea Vintilă: Nu, n-am mai apucat. Și n-am mai apucat nici cu Nichita. Ce-ar fi fost dacă reușeam și era acolo pe magnetofon. Scos acuma... ce nebunie era.
Sabina Iosub: Aveți mulți de ce-ar fi fost dacă...
Mircea Vintilă: Dar nu e că îți pare rău. N-a ieșit. Nu e că îți pare rău, că e frumusețea și sunt gândurile... Îți aduci aminte și te gândești acuma dacă ieșeai cu o selecție sau cu un cântec. Nu am apucat nici cu domnul Păunescu să fac.
Sabina Iosub: Cum ați simțit viața până acum?
Mircea Vintilă: Eu am zis că cu bune. Perioada tinereții, facultatea a fost cea mai frumoasă. Pentru că era o lume a noastră. Noi practic nu am simțit anumite greutăți. Eram înconjurați de poeți, de artiști plastici, de actori – era o lume specială, era o lume de creație formidabilă. Probabil că pentru toate celelalte neajunsuri la un moment dat – să ieșim, să mergem la un concert – am găsit soluții: ascultam posturi de radio, dacă nu vedeam filme și concerte ne-am luat video. Am trecut prin toate etapele ca să nu simți la un moment dat nedreptățile și neajunsurile. Că au fost, au fost. Ne-am simțit bine că tot ne-am creat noi, nu a venit din altă parte. Probabil că satisfacția creației e atât de mare că te liniștești.
Sabina Iosub: Un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național?
Mircea Vintilă: Că eu îi iubesc și că citesc din cele mai vechi timpuri Jurnalul Național. Și că eu îl cumpăr. Îi iubesc așa cum mă iubesc și ei pe mine.
Citește pe Antena3.ro
